Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Vertij de Marina Constantinescu

Mă străduiesc să spun o poveste despre ceva ce nu se prea poate povesti. Sau eu nu am putut să o fac. Asta am crezut acum cîteva luni. Că nu se poate. Dar despre suferinţă şi boală şi deşirare sufletească s-a scris şi s-a vorbit.

În atîtea feluri. Am să scriu şi eu cîte ceva despre o confesiunespectacol. Despre un fel de exorcizare a durerii. Şi a însingurării. Un strigăt-şoaptă despre iubire şi despre pierderea identităţii. Un spectacol despre Alzheimer şi o experienţă intimă, directă şi personală.

În oraşul Turda există un Teatru. Cred că este un spaţiu magic pentru că acolo s-a oprit şi a lucrat regizorul Aureliu Manea. Geniul lui şi boala lui au convieţuit acolo şi au născut, împreună, spectacole-întîlniri. Visà- vis de biserică şi de o mică piaţetă, clasică, la începutul pietonalei se află clădirea teatrului. Am căutat cu privirea plăcuţa cu numele lui Aurel Manea. Aşa se numeşte teatrul. Un gest puternic şi emoţionant faţă de valoare. În unul din foaiere este amplasată o expoziţie Manea. Fotografii cu el, la diferite vîrste şi stări, poze din spectacolele montate la Turda, actori pe care îi recunosc sau nu. Împotriva uitării nu ne prea sinchisim să luptăm. Memoria teatrului dispare împreună cu noi. Există din ce în ce mai puţine documente despre ce a fost cîndva printr-un teatru sau altul. Dacă mai găsim fotografii, costume, caiete program se întîmplă doar pentru că au fost, pe ici, pe colo, oameni devotaţi şi pasionaţi. Ei sînt arhivarii memoriei. Uităm chiar şi cînd nu sîntem atinşi de Alzheimer. Uităm din indiferenţă şi ignorare. Din ne-iubire. Ne jucăm cu uitarea pentru că o controlăm. Pentru că drumul este reversibil. Pentru că patologicul nu este instalat. Pentru că ne-uitarea, memoria, ne poate aduce înapoi.

Cum poţi trăi fără de memorie? Asta m-am întrebat de mult, cînd am aflat de boala lui Cioran. Şi după ce am văzut filmul „Iris”. Despre Iris Murdoch şi boala Alzheimer. Sfîşietor. Am amuţit pusă faţă în faţă cu o afecţiune complet nouă pentru mine. Şi extrem de stranie. Care mănîncă, încet, creierul. Cu asta se hrăneşte. Cu memoria. Poate cea mai scumpă comoară. O hrană de lux.

„ai dormit bine?o întreb
da – zice mama mea
nu te doare nimic?
nu – zice mama mea
nopţile-ţi sunt liniştite?
nu – spune mama mea.”

La Turda am văzut un spectacol despre iubire, memorie şi Alzheimer. Care începe abrupt cu acest soi de dialog de mai sus. Un spectacol care nu-mi dă pace. Îl port cu mine nu doar pentru că este altfel. Ci, cred, din frică. Am senzaţia că mărturisirea creatorului mă poate absolvi pe mine însămi de îmbolnăvire. Vertij. Regizorul Mihai Măniuţiu îşi exorcizează o durere enormă. Paralizantă. Mama lui are Alzheimer. De cîţiva ani, un bărbat puternic şi inteligent vede cum îşi pierde Mama. Altfel decît prin moarte. Însemnările care stau la baza spectacolului sînt cumva simple, liniare, extrem de poetice şi complet nepatetice. De asta, mai dure. Mă lovesc în plex. Mă dor cuvintele şi necuvintele. Marcel Iureş citeşte tot textul alb. Sînt cîteva fraze, de fapt, care se topesc în cuvînt şi dans... O oră. Paralizant tonul confesiunii. Al neputinţei. Îi aud vocea lui Marcel pe bandă. Din cînd în cînd doar. Şi doare. Detaşareimplicare. Putere-fragilitate. Mihai îşi adoră Mama. S-a rotit mereu în jurul ei şi a rămas un ax fundamental în viaţa lui. O vizita zilnic. O face şi astăzi, la spital. Deşi ea nu-l recunoaşte. Zilnic. Întotdeauna a fost blîndă şi caldă. Aşa mi-o amintesc. Mereu la locul ei pentru ceilalţi. Pentru băieţii ei. Rătăcesc prin mine însămi, prin amintirile pe care le regăsesc, încă, în minte.

Bunica mea paternă. Şi boala ei. Mă întreb şi azi dacă nu a avut Alzheimer. Nici nu ştiu dacă a primit un nume ce se întîmpla cu ea atunci. Era prin anii optzeci. Sub ochii noştri speriaţi de adolescenţi se pierdea şi ne pierdea. Nu ştia mereu cine e. Şi, aproape niciodată, cine sîntem. Camera devenea brusc, zi sau noapte, sală de curs. Ţinea prelegeri fascinante într-o franceză impecabilă. La început, şi eu, şi fratele meu, rîdeam. Ca doi imbecili. „ Şi-a pierdut minţile”, şuşoteam. Adică, e nebună. Bunica mea a fost mereu altfel. Ca să nu ne complicăm să-i descifrăm acest „altfel”, îi spuneam simplu şi ignorant că e nebună. De aceea, derapajul bolii a fost înscris firesc în traiectul de dinainte stabilit. Ea nu îşi pierdea minţile, ci memoria. Rîsul nostru tîmp a devenit tăcere. Perplexitate. Conturul prezentului se topea, estompat, într-un ieri de demult, necunoscut nouă. Alte personaje, alt tip de discurs, alte acroşuri. Şi uluiala noastră.

„ Aş vrea să-mi pot lua rămasbun de la ea.
Aş vrea să învăţ să-mi iau rămasbun de la ea.
Nu vreau nimic altceva decît să-nvăţ
Cum mi-aş putea lua rămasbun de la ea.
Să-mi iau rămas-bun.
De la ea, care nu mai ştie cine e.
De la ea, care nu mai ştie cine sunt.
Să-i spun cît de mult o iubesc
Şi să-nvăţ să-mi iau rămas-bun.

Mihai Măniuţiu. Vertij.

Două corpuri. Două ipostaze. Două dansatoare-coregrafe. Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu. Le urmăresc fără să respir. Trupul tînăr, puternic, trupul fragil, ezitant. Trupul viril, trupul secat. Vitalitate, oboseală. Devitalizarea corpului, pierderea conştiinţei de sine. Dansul lor doare. Ca şi boala celuilalt. Ca şi confesiunea lui Mihai Măniuţiu. Oare poate să funcţioneze exorcizarea aici?.. Poate că da. Nu vindecător. Doar eliberator. Poate că doar ar putea să alunge panica. Nu şi deruta. Cele două artiste încearcă să-şi urmărească una-alteia dedublarea, să fie oglindă, una pentru cealaltă, să-şi împărtăşească amintirile, senzaţiile, percepţiile printr-un alt fel de limbaj. Dincolo de cuvîntulsuport, imagini-suport, dansul. Desene ireale cu trupuri ce comentează bucuria şi neputinţa, deopotrivă. Lumini şi umbre. Frîngerea. Existenţa fantomatică. Zi? Noapte? Viaţă? Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu au în mişcarea nesfîrşită a mîinii forţa lui „ieri”. A lui „cîndva” din basm. A fost cîndva o femeia puternică şi fermecătoare. Cu stare. Azi are stări şi nelinişti. Unde este ea? Şi trupurile se zbat să-şi ţină viaţa în minte, în ne-uitare.

„ mîna mea gălbejită e un fluture mort
care încă se zbate şi zboară –
( spune mama mea cu dificultate)
ai grijă că-s multe chestii dintrastea
care flutură... mişună
dar sînt de mult moarte
mîna ta e o minune – îi zic
oare aşa-s şi celelalte minuni?
mă întreabă ea
şi nu ştiu ce să-i răspund.”


Teatrul „ Aureliu Manea” Turda: Vertij de şi în regia lui Mihai Măniuţiu. Scenografia: Adrian Damian. Coregrafia: Vava Ştefănescu şi Andrea Gavriliu. Muzica originală şi remixuri: Şerban Uraschi. Light design: Lucian Moga. Imagini video: Cristian Pascariu. Distribuţia: Vava Ştefănescu, Andrea Gavriliu şi Flavia Giurgiu, Alexandra Duşa, Bianca Pintea. Voce: Marcel Iureş.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara