Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Verdictele lui Orwell de Răzvan Mihai Năstase

George Orwell,
Cărţi sau ţigări,
traducere din engleză şi note de Ciprian Şiulea.
Editura Polirom,
Iaşi, 2011,
204 pag.

„În cazul în care consumul nostru de carte va rămâne la fel de scăzut ca şi înainte, cel puţin haideţi să recunoaştem că asta e din cauză că lectura e un mod de petrecere a timpului liber mai puţin interesant decât luptele de câini, filmele sau crâşma, şi nu deoarece cărţile, fie ele cumpărate sau împrumutate, sunt prea scumpe.” Afirmaţia aceasta, oricât de actuală şi adevărată ar părea, nu reprezintă vreun citat dintr-un articol scris în România anului 2011. Este o constatare cât se poate de rece şi obiectivă cu care Eric Arthur Blair (semnând cu pseudonimul George Orwell) îşi încheia cu mai bine de 65 de ani în urmă articolul intitulat „Cărţi sau ţigări”, articol care avea de altfel să dea numele unui întreg volum de articole şi eseuri apărut recent şi în traducere românească (excelentă, mulţumită traducătorului Ciprian Şiulea şi redactorului Radu Pavel Gheo).
Volumul reuneşte şapte texte, mai mari sau mai mici, articole, eseuri, scrieri cu caracter memorialistic, scrise între 1936 şi 1947 şi apărute în publicaţii precum „Tribune, Fortnightly, Polemic, Folios of New Writing, Now” sau „Partisan Review”. Indiferent de tema sau de natura textelor, toate sunt scrise în aceeaşi manieră şi, absolut remarcabil, toate conţin judecăţi şi verdicte care sunt cât se poate de valabile şi astăzi.
Stilul în care scrie gazetarul George Orwell este incisiv şi direct. Frazele lui, deşi impecabil alcătuite, dau senzaţia de material nefiltrat. Autorul ignoră artificialul, preferând în locul exprimărilor căutate şi arabescurilor stilistice un condei sec, neutru şi rece de la care singurele abateri sunt pasajele intens (auto)ironice. Orwell nu face nicăieri paradă de cultură, refuză orice referinţe şi evită pasaje pe care astăzi le-am putea numi intertextuale. În plus, tratează temele într-un mod cât mai atipic cu putinţă, din unghiul la care este cel mai puţin probabil ca un cititor să se aştepte.
De exemplu, abordând subiectul dezinteresului cititorilor faţă de lectură sub pretextul că mai toate cărţile sunt scumpe, autorul face un calcul matematic simplu şi corect, socotind cât îl costă pe un fumător viciul său şi cât l-ar costa pe un cititor pasiunea pentru cărţi. Rezultatul, incontestabil, spulberă orice urmă de ipocrizie, înlăturând scuza potrivit căreia literatura costă prea mult. Concluzia textului este pasajul din primul paragraf al cronicii de faţă.
Verdictele la care ajunge George Orwell sunt, pe cât de tranşante, pe atât de corecte şi de valabile şi atunci, şi acum. Autorul dă glas fără reţineri unor adevăruri în care mulţi cred, dar pe care puţin au curajul de a le recunoaşte pe faţă. Citim astfel în articolul intitulat „Lichidarea literaturii” că „polemica asupra libertăţii de expresie şi a libertăţii presei este în esenţă o controversă asupra necesităţii de a spune sau nu minciuni”. Tot din acest text se desprind şi alte concluzii, pe cât de interesante şi de plauzibile, pe atât de întristătoare pentru filologi. Pornind de la observaţia că în sistemele totalitare ştiinţele umaniste, artele şi literatura sunt reduse la tăcere, pe când ştiinţele exacte, ingineria şi tehnica au un statut privilegiat, Orwell afirmă că: „Pentru moment, statul totalitar îi tolerează pe oamenii de ştiinţă pentru că are nevoie de ei. […] Atât timp cât realitatea concretă nu poate fi ignorată complet, atât timp cât doi plus doi trebuie să facă patru atunci când, de exemplu, desenezi planurile unui avion, omul de ştiinţă are funcţia lui şi i se poate acorda chiar şi un anumit grad de libertate.” În artă şi literatură însă îngrădirea libertăţii creatorilor are efecte evidente: „Dacă spontaneitatea nu e prezentă întrun moment sau altul, creaţia literară devine imposibilă, iar limbajul însuşi se osifică”. Istoria a dovedit faptul că toate aceste concluzii de care Orwell era atât de sigur în 1946 nu erau nici exagerări, nici speculaţii.
Există însă în Cărţi sau ţigări şi pasaje mult mai apropiate de literatură, plasate undeva la limita dintre jurnal şi fizionomie literară. Orwell face de pildă cu mult umor şi un foarte fin simţ al observaţiei portretul cronicarului de carte: „E un bărbat de treizeci şi cinci de ani, dar arată de cincizeci. E chel, are vene varicoase şi poartă ochelari sau ar purta dacă singura lui pereche nu s-ar rătăci sistematic. Dacă lucrurile îi merg normal, va suferi de malnutriţie, dar dacă a avut de curând baftă, va suferi de mahmureală. În acest moment e unsprezece şi jumătate dimineaţa şi, conform programului său, ar fi trebuit să înceapă să lucreze cu două ore în urmă, dar chiar şi dacă ar fi încercat serios să o facă, ar fi fost enervat de ţârâitul aproape continuu al telefonului, de ţipetele copilului, de huruitul unui pickhammer din stradă şi de cizmele grele ale creditorilor lui, ce tropăie în sus şi în jos pe scări.”
Cărţi sau ţigări este genul de carte care se citeşte repede, dar se digeră în tihnă. Articolele şi eseurile lui George Orwell ne dezvăluie un autor extrem de inteligent, mereu atent la lumea din jur, pe care o înţelege şi o radiografiază fidel, fără să resimtă nicio dificultate în a rosti adevăruri care, de obicei, sunt trecute sub tăcere şi în a formula verdicte pe care istoria le-a adeverit ulterior.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara