Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Velibor Colic - Exil de ---

Velibor Colic (n. 1964) este un autor „iugoslav“ şi apoi francez, de origine bosniacă. Am pus ghilimele pentru că atunci când a început să publice în sârbo-croată Iugoslavia nu mai exista. Refugiat în Franţa în 1992, din cauza războiului care făcuse din el soldat şi prizonier, a scris amintiri şi romane care i-au fost traduse (Bosniecii, 1994, Cronica celor uitaţi, 1998, Perdido, 2008), pentru ca începând din 2008 să-şi scrie opera în franceză (Jésus et Tito, 2010, Sarajevo omnibus, 2012). Ultima sa carte, din 2016, apărută la Gallimard, este Manuel d’exil (comment réussir son exil en trentecinq leçons). Învăţătura ei: exilul nu este o fericire nici când te scapă dintr-o situaţie insuportabilă. Ca să-i faci faţă, îţi trebuie nu puţin eroism.

Am douăzeci şi opt de ani şi sosesc la Rennes având ca bagaj doar trei cuvinte – Jean, Paul, Sartre. Am şi carnetul de soldat, cincizeci de mărci germane, un pix şi un mare sac de sport verde măsliniu, jerpelit, de marcă iugoslavă. Conţinutul lui e sărăcăcios: un manuscris, câteva perechi de ciorapi, un săpun diform (ai zice o broască moartă), o fotografie cu Emily Dickinson, o cămaşă şi jumătate (pentru mine o cămaşă cu mâneci scurte nu-i decât jumătate de cămaşă), nişte mătănii, două cărţi poştale de la Zagreb (nefolosite) şi o periuţă de dinţi. E sfârşitul verii lui 1992 dar sunt îmbrăcat ca pentru o expediţie polară: două haine de pe vremuri, o eşarfă lungă, în picioare am cizmele din piele, scâlciate, roase de nenumărate ori de ploaie şi de vânt. Am fost în cavaleria uşoară, sunt un călător cu obrazul înţepenit de un frig metafizic, în ultimul hal de singurătate, de oboseală şi de tristeţe. Fără emoţii, nici frică sau ruşine.

În faţa gării din Rennes, îmi pun jos sacul şi privesc pe îndelete noul meu ţinut.

Murmur un cântecel stupid şi copilăresc, ştiind totodată că vorbele nu pot să şteargă nimic, că limba mea nu mai înseamnă nimic, că sunt departe şi că acest departe a devenit patria mea şi destinul meu... Am senzaţia că sunt scufundat într-un univers acvatic unde orice gest, orice mişcare şi orice cuvânt sunt înăbuşite într-o tăcere neliniştitoare. Ca un vis din care nu te trezeşti, un balet straniu a două lumi care nu se ating. Îmi reiau bagajul şi cobor strada. Merg încet ca un plimbăreţ duminical. La urma urmei, nu mă grăbeşte nimic. În împrejurări mai puţin tragice m-aş fi putut simţi liber ca un vagabond. Numai că aici caut pur şi simplu un parc şi o bancă pe care să mă odihnesc şi să mă gândesc în sfârşit la prima mea noapte la Rennes. Sub picioarele mele cărarea din parc e albă, am impresia că merg pe puf. În această minunată după-amiază de vară, drumul e brodat cu frumoase flori albe care sunt numite, din cauza albului lor, dantele ale reginei Ana. Odată aşezat, simt că o ploaie grea ca oţelul se pregăteşte în cer. Nori sunt puţini, firmamentul e de un albastru obişnuit, vântul nu e ameninţător, dar simt că bunul Dumnezeu coace în oala lui un duş rece pentru a-mi ura bun venit în acest oraş. Parcul Tăbăcarilor e liniştit. La picioare, umbrele lungi ale copacilor desenează un arabesc uimitor, asemenea unui tablou abia animat care se deplasează, leneş, în faţa ochilor mei. O clipă, încerc să le dau o formă logică. Îl caut pe Atotputernic acolo unde trebuie să fie – în natură, ca şi cum Bătrânul Bărbos ar fi şi el încântat de această scurtă clipă de calm maiestuos. Mă gândesc bineînţeles la moarte. Însă puţin, cât se poate de puţin. Ca să nu-mi fie prea frică, deja de câteva săptămâni învăţ să trăiesc cu o idee foarte simplă, foarte puţin filozofică: brusc, totul se opreşte şi se face un întuneric absolut. Memoria a fost dată la o parte. Îmi imaginez acest neant ca pe un loc potolit situat undeva între cer şi frunzele platanilor care tremură uşor în briza abia simţită. Fumez şi după primii stropi de ploaie totul devine limpede. Nu mai simt banca pe care stau ; mânie sau tristeţe, nici atât. Stropii cad făcând zgomot ca o defilare militară. S-ar zice că trag cu greutate în urma lor sufletele celor morţi. Desenează trandafiri uzi pe asfalt şi fac mici bălţi care seamănă cu nişte oglinzi. După aceea ploaia, buclucaşă, începe să dribleze cu cutiile de conserve goale, cu pungile din plastic. Este în ea ceva lasciv, ca ochii femeilor bete chinuite de insomnie. Nu mai simt frica, dar nici prea mult curaj nu am. Adăpostit sub un copac ascult ploaia. Plictisit.

Sunt soldat. Ştiu să disting mirosul de cadavru uman de oricare altul, ştiu că cea mai gravă rană e rana din burtă şi că toţi morţii au obrazul liniştit, ca de ceară, al celui care s-a dus. În tranşee nu port casca. Tremur tot timpul, vomez pe ascuns, scriu epitafuri pentru ţara mea şi port un drapel bosniac sub mâneca tunicii. Camarazii spun: „E un bun croat, uitaţi-vă la el: e de partea Bosniei...” Sunt soldat. Seara mă îmbăt şi cânt cu tovarăşii mei baladele noastre triste şi visez că mă prefac în altceva, în orice – o furnică, un copac, o pasăre, un şarpe. Visez că nu mai sunt om. Degeaba. Sunt soldat. Am kalaşnikovul meu, corpul meu inutil, o carte de Emily Dickinson şi o rugăciune a Sfântului Augustin, copiată cu grijă, cu majuscule, în jurnalul meu de război.

Mi-e frică. Îmi fac cele opt ore de tranşee cu o flacără rece în stomac. Trag într-un duşman invizibil, după aceea vomez pe ascuns, şi mă visez altundeva, nu contează unde. Visez mătasea care învăluie şi dă formă corpului femeilor, visez cerul şi marea, dimineţi sărate la Dubrovnik şi zăpadă, puful din copilărie care împodobeşte din belşug dealurile noastre, fără excepţie, între cele două Crăciunuri, catolic şi ortodox. Visez trenuri şi ploaie, săruturi şi pe cele mai frumoase fete din liceu.

Mă văd simplu ca o piatră sau un copac pe lumea asta şi în timpul ăsta nesfârşit. Mă improvizez ca rege al furnicilor şi al muştelor, sunt comandantul norilor: de fiecare dată, înainte de a intra în tranşee, îi chem la defilare şi le ordon să părăsească imediat cerul nostru ca să-şi caute aiurea un azur, mai liniştit şi mai înţelept. Sunt o ţintă perfectă. Capul, picioarele sau pieptul sunt de fiecare dată vizibile trăgătorilor sârbi. Nu ştiu de ce nimeni nu trage în mine. Probabil, e prea uşor. Nu sunt un trofeu de preţ, la urma urmei viaţa mea valorează mai puţin decât un cartuş cumpărat la bursa neagră.

Ştiu că nu mai reprezint nimic pentru nimeni. Nu mai sunt nici măcar o fiinţă umană. Sunt abia o umbră printre alte umbre.

După o lungă traversare a Europei adormite, ajung în Franţa. Traversez Croaţia, Slovenia, Austria şi Germania reunificată. Traversez scandaloasa tăcere şi indiferenţă a lumii, noaptea înstelată şi roua dimineţii, micile drumuri de ţară şi lungile transversale ale autostrăzilor înmuiate de căldură. Dau la o parte şi străbat cenuşa defunctei Cortine de Fier, încă vizibilă în codurile vestimentare şi în arhitectură. Plâng în dosul unei benzinării din Austria, hohotesc în faţa unui zid de cărămidă, sub o lampă cu neon, pe o arie muzicală care îmi murmură moonlight shadow, moonlight shadow, prosteşte, cu încăpăţânare, ca pentru a-mi reaminti, încă o dată, că sunt la capătul primei mele vieţi. Începutul celei de a doua existenţe, ca exilat, anunţă un lung răstimp de emoţii clandestine. O epocă aspră, rece şi adultă.

La Vest nimic nou, îmi spun, o frontieră, pe urmă alta. Poliţiştii şi vama, vama şi poliţiştii.

Stau pe o bancă la Rennes. Plouă cu stropi călduţi şi binecuvântaţi asupra oraşului. Îmi dau seama puţin câte puţin că sunt refugiatul. Omul fără acte şi fără chip, fără prezent şi fără viitor. Omul cu pas greoi şi trupul frânt, floare a răului, eterat şi împrăştiat ca polenul. Nu mai am nume, nu mai sunt nici înalt, nici scund, nu mai sunt fiu sau frate. Sunt un câine muiat în uitare, într-o noapte lungă fără zori, o cicatrice măruntă pe obrazul lumii.

Sunt refugiatul.
Acum ca şi mâine.
Aici sau aiurea.
Sub ploaie sau soare, vara ca şi iarna.
În faţa bărbaţilor şi a femeilor.
În faţa înţelepţilor şi a nebunilor, printre copaci şi în iarbă.
În oraş ca şi la ţară.
Sunt refugiatul.
Pe pământ ca şi în cer.

Încă din primele zile ale exilului sunt convins că am un cancer pe undeva: cancer la gât sau la plămâni, tumoare la creier sau una deosebit de perfidă ascunsă în intestine. Nu sunt de fapt ipohondru, cred cu tărie că am bolile celor trei artişti pe care îi prefer actualmente. Dimineaţa sunt Modigliani şi îmi tuşesc tuberculoza, după-amiază am cancerul la plămâni numit Raymond Carver şi seara sunt alcoolic, deci sunt Hemingway. Şi aşa mai departe. A doua zi sunt orb ca Borges, epileptic ca Dostoievski şi mereu beţiv ca Fitzgerald. Am de unde alege, istoria literaturii seamănă cu un dicţionar medical.

Manuscrisul meu e cu adevărat manuscris, scris de mână. În linii strânse, ca să fac economie de spaţiu, îmi enumăr observaţiile, gândurile şi înjurăturile. Sunt în acelaşi timp împotriva războiului şi împotriva păcii, umanist şi nihilist, suprarealist şi conformist, sunt Hemingway al Balcanilor şi probabil CEL mai mare poet iugoslav. Nu am de pus la punct decât un detaliu: textele mele sunt mult mai proaste decât mine.


Traducere de Constanţa Ciocârlie

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara