Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Veleitarul literar are o voinţă odihnită de Olimpiu Nuşfelean

Potrivit dicţionarului, veleitarul este o persoană care manifestă, exprimă sau trădează o anumită veleitate, care are anumite dorinţe, pretenţii sau ambiţii în general nejustificate. O asemenea persoană are o voinţă slabă angajată într-o dorinţă trecătoare. În majoritatea domeniilor de activitate, veleitarismul, prin comportamentul veleitar, este prezent şi acceptat tacit. Acesta colorează viaţa (socială) şi inspiră generos umorul şi sarcasmul. În literatură însă, veleitarul – veleitarul de profesie era să zicem – e o prezenţă care aşteaptă să fie luată mereu în seamă. Iese oarecum din tipar printro voinţă care nu mai este slabă, ci puternică, iar dorinţa de afirmare este insistentă şi deloc trecătoare. Asociat cu mediocritatea, nu se mulţumeşte cu „averea lui mică”, poate o brumă de talent literar, ci bate mereu la porţile literaturii, fără să accepte că puterile îi sînt insuficiente pentru a deschide aceste porţi. Mai mult, iniţiază tot felul de strategii menite să-l facă prezent în cîmpul literar. În principiu, veleitarii au condiţia şi rostul lor la un anumit nivel al vieţii culturale. Pot induce anumite aşteptări şi exerciţii culturale. Lucrurile devin mai puţin agreabile în momentul cînd se lansează în demersuri îndîrjite şi neostenite.

Caracterul veleitar poate fi revelat prin punerea în relaţie cu cultura, în două ipostaze. Veleitarul se mişcă întro anumită cultură şi, în acelaşi timp, produce un anumit tip de cultură, de fapt o subcultură, o falsă cultură. Comportamentul lui e influenţat de cultura în care se mişcă. Alegem acest verb în loc de „a evolua” sau „a se integra”... Cultura aceasta, în sens larg, poate fi cuprinzătoare sau chiar înaltă. De multe ori îl copleşeşte. E însă un produs de care veleitarul se foloseşte eronat. În loc să fie un „consumator” onest – chiar special, cu adînciri de semnificaţii – înţelege să identifice privilegii ce nu consonează cu natura sa şi încearcă să beneficieze de asemenea privilegii, cum ar fi calitatea de „creator” de cultură. Cultura produsă de veleitari nu poate fi pusă în cîntar cu cultura de referinţă. Cultura veleitarilor e aproape mereu una de imitaţie, dar o imitaţie mereu defazată, aflată în afara timpului cultural real. Această alunecare în derizoriu este accentuată prin „cultul” întreţinerii propriilor făcături, care riscă să inspire alte şi alte experienţe de acest fel. Asemenea experienţe pot deveni nocive la un moment dat.

Exerciţiul veleitarului este unul conjunctural, dar nu un conjuctural generat de evoluţiile unor relaţii de bază, temeinice. Veleitarul se foloseşte de anumite conjuncturi, care ţin de relaxarea unor tendinţe sau de priorităţile facile ale vieţii culturale. Printre acestea se pot afla, azi, confuzia de valori (pe care o proliferează prin chiar actul său), accesibilitatea editorială, obosirea apetitului de lectură (care slăbeşte în mentalul colectiv criteriul valoric), atenuarea spiritului critic de receptare, exacerbarea individualismului gregar şi multe altele. Instalaţi în conjunctural, falsifică natura firească a acestuia. Dacă Eminescu a debutat literar oarecum „conjunctural”, cu poezia La moartea lui Aron Pumnul, acest fapt îi poate ajuta pe veleitari să facă din conjunctură o lege. Ei scriu sub inspiraţia unui imediat epidermic, se folosesc de cele mai „slabe” conjuncturi ca să publice şi să se afirme. Parazitează activităţi, care, altfel, ar putea sluji literatura în sine. Dacă Eminescu a fost criticat de cineva la un moment dat, în privinţa biografiei sau a operei, fac din această critică o pavăză, care să-i apere în faţa criticilor ce li se aduc. Îl iau pe Eminescu de partea mediocrităţii lor şi fac din atitudinea lor un cult. Detaşîndu-se declarat de literatura de elită şi de „elitişti”, îşi afirmă totuşi interesul pentru literatură, pe care o valorifică „selectiv”, în măsura în care le serveşte aşteptările, cum ar fi achiziţionarea unui scut de atac falsificat, folosirea unor căi de distribuţie consacrate, pe care desigur că le obosesc, exploatarea facilă a aşteptărilor iubitorilor de literatură, aşteptări întreţinute de demersul venit dinspre literatura... adevărată... Întreţin într-un fel interesul faţă de literatură, dar „osifică” valori clasice ca pe nişte stîlpi pe care se caţără. Elogiul adus de un veleitar lui Eminescu nu înalţă receptarea poetului, ci mai mult o agresează şi o deteriorează.

În perioada comunistă, veleitarii erau absorbiţi, în cea mai mare parte, în masa scriitorilor care scriau sub influenţa directă a ideologiei. Contribuiau la sporirea masei critice care compromitea literatura momentului. Într-un fel însă s-au delimitat într-o masă din ce în ce mai bine definită, de creatori care putea fi uşor recunoscuţi şi evitaţi. Serveau regimul, cu minimă influenţă asupra iubitorilor de literatură (scriitori şi cititori), dar ocupau o parte însemnată din spaţiul tipografic. În perioada postdecembristă, au plutit o vreme întro masă incertă de condeieri, unii dintre ei afirmîndu-se cu timpul într-o oarecare măsură, alţii rămînînd într-un anonimat benefic spaţiului de receptare. Dar, de la o vreme, par să fie o prezenţă din ce în ce mai activă şi desigur mai agresivă. În această perioadă, probabil că iluzia afirmării personale, generată de filosofia descătuşării interioare, a distrugerii oricăror bariere şi limite, a găsit în veleitarul literar un actor disponibil. Însetat de afirmare cu orice preţ şi fără nici o reticenţă, veleitarul literar a devenit agresiv. Îşi afirmă „personalitatea” pe orice cale. Prezenţa lui e un fenomen generat de libertatea de expresie (de orice natură), care devine îngrijorător. O asemenea prezenţă are desigur dreptul la toate formele de manifestare. Această prezenţă nu poate fi şi nu trebuie cenzurată strict. Este foarte greu să lupţi cu voinţa odihnită a veleitarului. Dar trebuie conştientizat faptul că veleitarul ocupă o mare parte din spaţiul editorial (prin cărţi anoste, reviste periferice) şi din resursele financiare virtual disponibile pentru literatură. Veleitarul oboseşte interesul pentru lectură, hrăneşte confuzia valorilor, colmatează cu producţiile sale căile de difuzare a literaturii (librărie, bibliotecă, şcoală, spaţiul virtual...), direcţie în care este, de asemenea, inventiv şi neobosit, copleşeşte cu insistenţele lui instituţiile statului, care adesea îl susţin din diferite motive (nemşuguri şi amiciţii, motive electorale, evitarea unor proteste ale mediocrilor...), afectează spiritul critic în diverse moduri, se lasă folosit în lupta derizorie îndreptată contra unei „ordini literare” serioase...

Împotriva veleitarilor nu prea ai mijloace de protecţie, mai ales dacă eşti un simplu cititor pe care manifestările literare de proximitate îl pot interesa (şi deci afecta) mai mult decît manifestările literare de anvergură. Veleitarul îşi exacerbează încrederea în propriile forţe, printr-un mecanism psihologic greu de definit, şi manifestă o atitudine autistă faţă de opiniile care i-ar putea controla şi ameliora evoluţia. În romanul Femei, Bukowski îi caracterizează succint şi precis pe veleitari, chiar dacă opiniile naratorului merg spre un spaţiu literar general: „E o problemă cu scriitorii ăştia. Dacă ceea ce scriu ei e publicat şi vîndut în multe-multe exemplare, se cred mari. Dacă ceea ce scriu e publicat şi vîndut în număr mediu de exemplare, se cred mari. Dacă ceea ce scriu e publicat şi vîndut în doar cîteva exemplare, tot mari se cred. Iar dacă ceea ce scriu nu e niciodată publicat şi n-au nici bani să se publice singuri, atunci cred că sînt mari. Adevărul e că există, de fapt, foarte puţină măreţie. E aproape inexistentă. Dar poţi fi sigur că cei mai proşti scriitori au cea mai mare încredere şi cele mai puţine dubii cu privire la ei înşişi.¨ (s. n.)

E important că România literară, ca şi alte cîteva reviste literare, pledează mai clar pentru folosirea sitei critice, încercînd să dezarmeze veleitarismul. Chiar dacă este foarte greu să stabileşti o graniţă clară între veleitarism şi profesionalism (înţeles ca autenticitate scriitoricească) şi chiar dacă practica veleitară nu poate fi învinsă (fiind regăsibilă de cînd e... literatura), veleitarismul nu trebuie încurajat să prolifereze şi să se manifeste fără nici o reticenţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara