Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Vechiul Castel Bran ca nou tărâm jazzistic de Virgil Mihaiu

Din ediţia pinceps a revistei „Jazz Compas”, lansată la Festivalul de la Gărâna, 2013, am aflat o noutate ce mi-a stârnit interesul: după realizarea cu succes a primei ediţii a unui festival de jazz la Biserica Luterană din Bucureşti, echipa celor de la Jazz.ro propunea o altă premieră, anume, un eveniment similar în ambianţa magică a Castelului Bran.

Aşa încât, în ajunul giganticului Festival Enescu anno 2013, nu am ezitat să mă îmbarc în micul meu automobil, spre a fi martorul acestui regal muzical, organizat de Jazz.ro în parteneriat cu Compania de Administrare a Domeniului Bran. La faţa locului aveam să cunosc amfitrionii, care conferă vocaţie estetică antemenţionatelor sigle: Paul Tutungiu, Cristian Moraru şi generosul promotor al artelor Sergiu Doru. Monumentul arhitectural în sine reprezintă un atú imbatabil, iar programarea a ţinut cont de valenţele sale intimiste: s-a cântat exclusiv în formule de solo, duo sau trio, de mare concentrare valorică.
Seara inaugurală a cuprins două recitaluri solo, mizând pe expresivitatea „nudă” a ghitarei şi, respectiv, viorii. Atât Ferenc Snetberger, din Ungaria, cât şi Alexander Balanescu, originar din România şi afirmat în Anglia, sunt nume de referinţă în peisajul postmodernităţii muzical-improvizatorice. În pofida ameninţării ploii, spectatorii din pitorescul patio al Castelului le-au urmărit cu interes şi empatie demersurile acustice, cu rezonanţe insolite în multisecularul edificiu. Pe de altă parte, în cazul ambilor interpreţi – cunoscuţi pentru sociabilitatea lor muzicală – evoluţia solo mi s-a părut a avea un caracter prea restrictiv, cu efecte monocorde. Amândoi ar fi fost net avantajaţi în versiuni ce permit dialogul scenic (partenera lui Balanescu, Katie Wilkinson, fusese anunţată în program, dar a absentat din motive obiective). De altfel, primul duo din festival a demonstrat tocmai virtuţile comunicativităţii: Marco Ambrosini la nyckelharpa şi Jean Louis Matinier la acordeon au realizat o reuşită coproducţie italo-franceză, caracterizată de dulcea întrepătrundere a sonorităţilor celor două instrumente. Primul dintre ele poartă un nume suedez. Pe când era utilizat în Italia renascentistă, se chema „viola d’amore con chiave”. Arhaicul instrument a supravieţuit în folclorul suedez şi aminteşte, ca formă dar nu ca sunet, de sudica zanfona. Ambrosini reuşeşte să-i pună în valoare timbrul suspinat, asemănător viorii chineze er-hu, cu implicite predispoziţii melancolice. La rândul său, Matinier abordează acordeonul ca pe o potenţială orgă minimalistă.
Gala a doua a debutat cu un binevenit interludiu clasic, datorat pianistului Eduard Kuntz (născut în Siberia în 1980 şi laureat al Festivalului Enescu, ediţia 2007), pe care îl admirasem nu demult la Cluj, în concertul susţinut împreună cu violonistul Alexandru Tomescu. Delectabilele lucrări semnate de Albeniz, Ravel, Chopin şi Scarlatti au fost interpretate cu un simţ al nuanţelor şi o rasată sensibilitate, demne de marea şcoală interpretativă rusă. Asta îmi dă speranţe că la ediţiile viitoare vom putea vedea pe viu şi protagonişti ai excelentei scene jazzistice ruseşti, din păcate subreprezentată la noi în ultimii ani.
De aproape trei decenii, categoria clarinet-bas a ierarhiilor jazzului e dominată de francezul Louis Sclavis. Publicul român a beneficiat de câteva ocazii spre a-l admira (numai la Cluj îmi amintesc de patru memorabile apariţii de-ale sale, inclusiv un concert conceput special pentru clarinet-bas şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii Transilvania). La Bran, Sclavis a cântat în tandem cu violoncelistul Vincent Courtois. Cei doi s-au implicat întrun dialog intensiv, o combinaţiune galică de spirit cartezian şi nesecată ingeniozitate muzicală – impregnate, pour la bonne bouche, de subtil humor. De-a lungul anilor, Louis Sclavis şi-a perfecţionat elocinţa pe clarinet-bas, ajungând la controlul deplin, de la microsonuri până la urletul disperării. Modulaţiilor emise torenţial de Sclavis le replicau contramelodiile violoncelului, curajos mânuit de către Courtois. În genere, întregul recital a reuşit să eludeze – prin parafrază sau persiflaj – poncifele etichetărilor prestabilite. Spre exemplu, dacă începutul s-ar fi încadrat oarecum sub sintagma „folclor imaginar postmodern”, la bis s-a cântat o temă de tarantella în toată regula.
Alt moment de vârf al festivalului: Duo-ul britanic Dave Stapleton/pian – Ben Waghorn/sax tenor. Piesele etalează o dramaturgie coerentă, înrudită cu modalismul melodico-nostalgic pus pe harta jazzului mondial odată cu apariţia şi consolidarea influentelor şcoli scandinave (cu precădere norvegiană şi suedeză). Inevitabil, o asemenea audiţie mi-a readus în memorie titlul mult-citatului poem al lui Keats, A Thing of Beauty is a Joy Forever. Duo-ul şi-a dublat oferta de încântări, prin recitalul de a doua zi, dat la orele de după serviciul eclesiastic duminical, în biserica de la Râşnov, unde Stapleton şi-a demonstrat talentele de organist.
Ultima gală a propus două trio-uri plasabile în elita jazzului european. Primul a reunit doi italieni şi un norvegian: percuţionistul de intensă coloratură Paolo Vinaccia, bandoneonistul Daniele Di Bonaventura şi saxofonistul Bendik Hofseth. Muzica acestui trio – în care fiecare membru se manifestă cu drepturi egale – viază între infatigabila pulsaţie ritmică produsă de Vinaccia şi persuasivele linii melodice configurate de Hofseth; liantul acustic dintre cei doi e furnizat de bandoneonul lui Di Bonaventura, interpret capabil să resusciteze ambiguitatea originară a acestui instrument, purtător de sunet sacru într-o lume tot mai profană. Întregul recital s-a bazat pe interacţiunea exemplară dintre protagonişti, la nivel muzical şi emoţional. Ecouri din diverse epoci şi stiluri, de la baroc până la aleatorism, fuzionate într-o muzică poetică şi, totodată, tonifiantă. O mostră concludentă: în piesa finală, tema de o melancolie devastatoare intonată pe sax tenor evoca parcă tragismul din Foamea lui Hamsun, sau Strigătul lui Munch, dar era urmată de un dans exuberant, totul sugerând dialectica imprevizibilă a condiţiei umane.
Festivalul de la Bran s-a încheiat cu recitalul susţinut de Bobo Stenson Trio, actualmente formaţia-stindard a prestigiosului jazz produs în Suedia. Pianistul Bobo Stenson (n. 1944) îşi manifestă versatilitatea, să zic aşa, din interiorul esteticii jazzului. Actualul grup condus de Stenson poate fi încadrat printre contribuţiile inconturnabile la rafinarea formatului pian/bass/baterie în jazz. Aliaţii pianistului în acest demers – compus din trei părţi cvasiegale de creativitate – sunt: Anders Jormin (n. 1957), un contrabasist ce transferă cântului său supleţea şi soliditatea oţelului suedez, şi junele Jon Fält (n. 1980). Cel din urmă se dovedeşte a fi un baterist născut, iar nu făcut, a cărui interpretare e un spectacol în sine: fiecare atingere dintre obiectele percusive şi cele percutate conţine o potenţială surpriză, ritmurile se dezintegrează şi se realcătuiesc asemenea unor şuvoaie de munte, tobele, cinelele, dar şi suporturile lor sau obiectele înconjurătoare devin pretexte pentru comentarii sonore – nu lipsite de accente umoristice! – pliate efluviilor melodico-armonice ale pianului şi contrabasului. Un recital reuşit, nu prin efecte grandioase, ci prin asumarea intimităţii, în consonanţă cu însăşi ambianţa cu totul aparte a acestui festival.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara