O regulă verificată de mii de ori spune că, în rîndul filozofilor, gustul pentru abstracţiuni ascunde o inaptitudine lirică. În schimb, în rîndul literaţilor, înclinaţia spre vorbirea frumoasă ascunde o incoerenţă a gîndirii. În ambele cazuri avem de-a face cu încercarea de a compensa o infirmitate: lipsa temperamentului artistic sau lipsa intelectului disciplinat. Dar, dacă la literaţi fuga de idei este o lacună îndeobşte recunoscută, la filozofi lucrurile sunt mai delicate. Căci, lipsindu-le o sensibilitate aptă a le stîrni emoţii estetice, filozofii se refugiază tocmai în spatele ordinii conceptuale. Jargonul devine o platoşă ermetică, înzestrată cu două virtuţi salvatoare: mai întîi, blochează subiectivitatea gînditorului, care, dacă ar fi lăsată să iasă la iveală, ar fi considerată un semn ruşinos de dezbrăcare în public, apoi întreţine iluzia unei superiorităţi descriptive. În felul acesta, jargonul cade victima unei exagerări împinse pînă la caricatură, mai toate excrescenţele terminologice actuale avîndu-şi cauza nu atît în nevoia unei rafinări tot mai adînci a limbajului, cît în imboldul de a acoperi o lacună umorală. Căci, fără o umoare reactivă aptă a-ţi deştepta emoţii, amintiri şi reverii, filozofia devine galimatie stearpă: erudiţie fără duh şi doctrină fără viaţă.

Cînd apare un om care posedă în egală măsură ambele calităţi, el va fi privit ca o fiinţă hibridă aflată la răscruce de tabere: nici filozof şi nici literat. Precum o făptură intermediară mişcîndu-se în hotarele unui istm pe care nu poate păşi decît dacă are ambele calităţi - talent literar şi disciplină a minţii -, intelectualul va fi tratat de cele două tabere precum victimele miticului tîlhar Sinis. Legat de vîrful a doi pini aplecaţi, el va fi sfîrtecat în clipa slobozirii trunchiurilor lor. Paradoxul e că sfîrtecarea echivalează în acest caz cu contestarea apartenenţei lui la vreuna din tabere. Nici una nu şi-l revendică pe motiv că, fiind atipic, chipurile nu este reprezentativ. Nimeni nu se întreabă de ce tocmai el are darul de a exercita un efect asupra publicului, iscînd emoţii, declanşînd reacţii şi exercitînd pînă la urmă o influenţă culturală. Cum nimeni nu e dispus să conceadă că un astfel de spirit dă tonul epocii. Succesul lui, dacă apare, e pus pe seama neînţelegerii publicului. Căci e nepoliticos să ai faimă scriind într-o limbă literară despre teme pe care tradiţia ne-a obişnuit să le tratăm cu ajutorul categoriilor, cum de asemenea e nepoliticos să treci pragul unei notorietăţi dincolo de care, ca o replică tardivă la un statut pe care alţii nu-l au, mai toţi rivalii încep să se împiedice de numele tău. Cum, aşijderea, e nepoliticos să scrii frumos fără să delirezi sub imboldul dicteului automat la care se pretează absolvenţii de filologie.

Cazul la care mă refer este cel al lui Gabriel Liiceanu. Prins între cei doi pini ai lui Sinis - talentul literar şi profunzimea filozofică -, Gabriel Liiceanu e rodul unei fericite chiasme umaniste: în el s-au încrucişat elementul liric al efuziunii estetice şi rigoarea legată a ideilor spuse cu sens. Se subînţelege, fiecare calitate îl face indezirabil în ochii taberei aferente, motiv pentru care mulţi doresc ca chiasma să se preschimbe în ruptură. Dacă la aceasta mai adăugăm o trăsătură a cărei însemnătate o vom înţelege abia în următoarele decenii - mă gîndesc la o activitate pedagogică care a făcut ca sub mîna lui să se formeze o generaţie de tineri care, dacă au avut o minimă afinitate structurală cu cea a maestrului, au înţeles că filozofia, înainte să treacă prin concept, trece prin suflet -, atunci potretul lui Gabriel Liiceanu e conturat. Împrejurarea că nu i se iartă că a reînviat un stil de filozofie care părea să se fi stins odată cu perioada interbelică - filozofia lirică, reflexia subiectivă, folosirea interiorităţii ca punct de plecare în desfăşurarea unor meditaţii personale -, ţine de tresăririle unei psihologii colective ale cărei ingrediente formează un pestriţ amestec de invidie, ură şi admiraţie.

Scrisori către fiul meu e o mostră tipică de filozofie lirică. Înclinaţia imediată este s-o pui în prelungirea Uşii interzise şi să le priveşti pe amîndouă ca părţi alcătuind un întreg memorialistic. Neîndoielnic că aşa stau lucrurile, dar alături de ele trebuie pusă cu egală îndreptăţire cartea Despre limită. Lucrarea din 1994 diferă numai în formă de celelalte două. Dar fondul de trăire e acelaşi. Căci în Despre limită cititorul vede cum o substanţă lirică este organizată după reguli de strictă construcţie abstractă. Este vorba de fapt de o exeprienţă de viaţă ridicată la treapta unei teorii generale. De aceea, între Uşa interzisă şi Scrisori către fiul meu pe de o parte, şi Despre limită pe de alta, există numeroase corespondenţe tematice. Mai precis, în Despre limită, autorul vorbeşte, făcînd uz de un discurs abstract, despre frică, nehotărîre, destin, lene, ratare, prostie, putere şi iubire. În Uşa interzisă, toate aceste teme sunt din nou prezente, atîta doar că generalitatea consideraţiilor este abandonată în favoarea unei atenţii aplecate asupra întîmplărilor concrete. Teoreticianul lasă locul diaristului, iar ochiul liric debordează marginile conceptului. Asta nu înseamnă că detaliile se reduc la înşiruirea unor însemnări personale care se chircesc într-un nod individual lipsit de interes cultural. Întotdeauna întîmplarea e însoţită de un adagiu speculativ, întotdeauna faptul de viaţă, anecdota sau emoţia e filtrată printr-o schemă conceptuală. Cu alte cuvinte, dacă viaţa fără teorie e zbatere oarbă şi teoria fără viaţă e apoftegmă sterilă, atunci îmbinarea lor naşte ipostaza filozofiei vii. Iar în Scrisori către fiul meu temele care precumpănesc sunt în număr de două: iubirea şi frica.

Cum amîndouă sentimentele îşi au sediul simbolic în organul numit convenţional inimă, leitmotivul cărţii e inima. Inima într-o triplă ipostază: cordul biologic suspus competenţei cardiologilor, inima afectivă supusă trăirii intime şi inima ca sediu al memoriei sufleteşti. Cele trei identităţi ale inimii sunt sursa tuturor trăirilor din carte: de la accesele de tahicardie paroxistică, a căror violenţă îl silesc pe autor să accepte efectuarea unei intervenţii pe cord în America, pînă la senzaţia de claustrofobie la scară mare trăită într-un uriaş mall american; de la panica resimţită într-o biserică baptistă în mijlocul unor credincioşi exaltaţi, pînă la neaşteptatul sentiment de comuniune colectivă încercat la Paştele din 1992, la vizita regelui Mihai în Bucureşti; de la cele două tipuri de spaimă fără chip - spaima în faţa sfîrşitului şi angoasa remuşcării - pînă la formele iubirii omeneşti: iubirea de tată, iubirea de discipol, iubirea de îndrăgostit şi iubirea de copil; de la cele două forme de satisfacţie umană - bucuria dată de micile plăceri ale vieţii şi marea bucurie, atît de rară, a clipelor de fericire totală, pînă la emoţiile provocate de amintirile vechi ale copilăriei.

Citită cu un ochi estetic, şi nu cu reaua-voinţă a celui care vrea să caricaturizeze detalii ale intimităţii dezvăluite în carte, Scrisori către fiul meu pare scrisă cu calmul elegiac al unei nostalgii aşezate. Tonul aminteşte de detaşarea din Tratat despre lupta zadarnică a Margueritei Yourcenar. Poate cele mai consistente pagini ale cărţii aparţin capitolului "Intră în scenă celălalt. Contratimpul - ce ne facem cu calul negru?" Aici Gabriel Liiceanu ne oferă imaginea unui gînditor ale cărei nuanţe cresc în chip organic din matca unei idei pe care o regăsim, sub un unghi diferit, în Despre limită. Tema în cauză este iubirea. Dorinţa a doi îndrăgostiţi de a se uni pînă la contopire îşi găseşte drept simbol privilegiat însoţirea mîinilor lor. Prin faptul că îşi dau mîinile şi apoi se mîngîie, cei doi nu numai că îşi străbat reciproc conturul trupului, dar în acelaşi timp preiau ceva din fiinţa celuialt. Această luare în primire sub dubla formă a însoţirii mîinilor şi a mîngîierii devine semnul co-incidenţei celor doi: ei cad unul în altul, devenind una. Unitatea lor e compactă, fără fisură, căci nu numai că trăiesc la unison, dar pe deasupra nimic nu vine să le tulbure contopirea. Pactul e perfect şi pare să dureze toată viaţa.

În prelungirea acestei viziuni vine capitolul pomenit mai sus din Scrisori către fiul meu. De data aceasta, însoţirea mîinilor se va prelungi în suprapunerea palmelor, dar optica se va schimb radical: coincidenţa intimă a celor doi va lăsa locul unei in-coincidenţe constitutive. A trăi respectabil în doi este o utopie fără leac. Fiecare om este o monadă închisă implacabil în sine (sens sugerat de etimologia cuvîntului "aforism"), care nu poate ieşi decît pentru scurt timp în afara sa, şi de obicei numai atît cît durează tensiunea sexuală. Stingerea acestei tensiuni va rupe simultaneitatea afectivă a celor doi: lăsînd să izbucnească cronologia lor deosebită, bioritmurile lor diferite, într-un cuvînt contratimpurile în care vor nimeri. De aceea, oricît de sudat ar părea un cuplu şi oricît de sinceră ar fi emoţia cu care îşi suprapun palmele în momentul jurămintelor iniţiale, cei doi vor începe, mai devreme sau mai tîrziu, să trăiască în contratimp. Din acest moment, defazarea dintre ei va creşte, ducînd la uzura implacabilă a relaţiei lor. Există un supliciu în doi la care sfîrşeşte orice poveste de dragoste. Vor urma 3-4 pagini de o neverosimilă veridicitate umană, a cărei subtilitate poate fi recunoscută spontan de orice pereche care a avut parte de o experienţă asemănătoare. Adică de mai toată lumea.

Gabriel Liiceanu are ochi scenic şi condei de literat. De aici uşurinţa cu care îşi face cititorul să "vadă" secvenţele şi episoadele cărţii, în derularea impusă de fluctuaţiile memoriei afective. Adăugată Uşii interzise, cartea de faţă întregeşte portretul de care pomeneam mai sus: un filozof căruia intelectul nu numai că nu i-a sufocat fondul liric, dar l-a înzestrat cu atuurile expresiei estetice.