Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Variaţiuni pe o temă dată de Marina Constantinescu

Nu există pe lume o Gală de teatru sau de film care să nu stîrnească discuţii, nemulţumiri, puncte de vedere pătimaşe, tranşante. Erori există peste tot, interese financiare, probabil, politici şi nu numai, dar nominalizările şi premiile fac parte din sistemul unui box office care se naşte în jurul unei personalităţi artistice.

Şi care contează. Formulele s-au nuanţat, s-a îmbunătăţit mereu modalitatea prin care care să se atenueze patinajele grave. De fapt, asta este esenţial. Să se diminueze marja erorii. Tradiţia de zeci de ani a Premiiilor Molière, Cesar sau Oscar, Cannes, Veneţia, Berlin a creat din toate acestea şi din fiecare în parte repere. Pentru artişti, dar şi pentru public.

Nici Gala Premiilor UNITER nu iese din peisaj. Păstrînd proporţiile, desigur. În ciuda furtunilor, lumea teatrală aşteaptă nominalizările şi, apoi, Palmaresul. Ani de zile, echipele de juraţi au lucrat cu responsabilitate şi devotament faţă de breaslă. Faţă de valoare. Şi s-a simţit. Dincolo de subiectivisme, inevitabile, şi structuri vulnerabile de histrioni. Acesta este şi rostul Galei, un relief strălucitor al unui an teatral. Din mişcarea teatrală a unui interval, din zeci de producţii, de roluri, de creaţii scenografice, se aleg Cei mai buni din Cei foarte buni. Doar cîte trei la fiecare categorie. În seara Galei, sînt desemnaţi cîştigătorii. Mecanismul acesta mi se pare, în continuare, extrem de important pentru breasla mea, pentru creatori, pentru o ordine normală şi necesară. Pînă la un punct, am făcut parte şi din juriul de nominalizări, şi din acela de premiere. Am avut motive întemeiate atunci cînd am refuzat să mai dau curs invitaţiilor pentru a face parte dintr-un juriu sau altul. Au fost cîţiva ani în care s-au creat confuzii grave, s-au amestecat valorile cu mediocritatea, ani în care, prin nominalizările făcute, nu s-au respectat nici artiştii, nici opera lor, şi nici organizatorii. Nu s-a respectat minimal deontologia profesiunii de critic. Au fost greşeli mari, impardonabile, mari nedreptăţi care au zbuciumat şi îndurerat apele teatrului românesc. Care m-au tulburat şi mi-au pus întrebări serioase despre meserie, despre moralitate, despre iubirea faţă de aceasta lume fabuloasă a teatrului. S-a judecat strîmb şi umoral. Privind peste ce este evident valoros. Care parcă enervează. Asta se vede cu ochiul liber. Sîntem sătui de Purcărete, să spunem, de Rebengiuc şi Mariana Mihuţ. Chiar dacă sînt foarte buni în multe creaţii. Şi nu sînt singurii, categoric. Am făcut un pas înapoi şi pentru că simt că breasla mea, cea a criticilor de teatru, poartă vina în totalitate a confuziilor, a erorilor sfidătoare. Primul juriu are rolul decisiv. El este format exclusiv din critici de teatru, aleşi, ani la rînd, de Asociaţia Criticilor. Acolo trebuie să fie judecată şi analiză, echilibru. În principiu, dacă aici este rigoare, oricine va cîştiga din cei trei nominalizaţi este onorabil pentru istoria teatrului şi mişcării teatrale. În teatru, ca în orice artă, fiecare se crede cel mai bun. Fără ideea asta poate că nici nu s-ar putea lucra. Pe urmă vin neliniştile, îndoiala, teama. Totuşi, înăuntrul breslei valorile sînt clare şi respectate. Cei care văd şi care sînt preocupaţi de profesiunea lor, de teatru, de performanţă, cei care trăiesc înăuntrul creaţiei, ştiu foarte just care sînt vîrfurile unui an. Ca să decizi ierarhii, însă, trebuie să vezi dacă nu tot, atunci, cît se poate de mult. Aici intervine o mică hibă. Deşi ştim ce este performanţa unei producţii, a unor roluri, debuturi, spaţii, directorii de teatre invită să fie văzute toate producţiile lor. Ca şi cum toate ar intra sub incidenţa valorii, a performanţei, a titlului pe care l-ar aduce o nominalizare sau un premiu. Să fim serioşi! Este o risipă de timp şi de bani dacă se funcţionează aşa. Şi o mare minciună pe după care un director de teatru se ascunde, vezi Doamne, faţă de trupă, neasumîndu-şi adevărul calităţii spectacolelor. Cu alte cuvinte, am chemat un juriu care să vadă tot, căci noi socotim că tot ce am făcut este formidabil. Mi se pare o aberaţie periculoasă. Care nu foloseşte nimănui. Spiritul critic ar fi necesar şi util să funcţioneze încă de la acest nivel. Să fie foarte clar pentru ce anume este invitat un juriu, ce să vadă punctual, cu şanse reale. Greutatea enormă revine primului juriu, format din trei critici de teatru. Al doilea juriu, îşi face treaba mult mai limitat, din „materialul” ce i se oferă. Dezbaterile pe care le aveam, de mult, cu cîţiva dintre colegii mei de jurizare, îmi creează, de o vreme încoace, nostalgii. Erau polemici de idei în jurul marilor valori ale teatrului românesc. Indiferent de vîrstă. Singura opoziţie era valoaremediocritate. Astăzi, există obsesii legate de vîrstă, de sistem teatral instituţionalizat sau independent. Ca şi cînd performanţa ar fi numai într-o parte sau numai în cealaltă. Nu mai există de mult bariere în fenomenul nostru teatral, slava Domnului! Se induc în discuţii false probleme şi teme. Se vorbeşte puţin şi neexplicit despre valoare şi despre performanţa evidentă. În amintirile mele nostalgice regăsesc respectul, o responsabilitate uriaşă şi o analiză profundă pe care eram invitaţi să o facem. Scrierea unei cronici înseamnă un tip de analiză. Şi un anumit tip de responsabilitate. Ca jurat, ai o altă perspectivă, un alt fel de panoramare a fenomenului, trebuie să stabileşti o ierarhie cu precizia bisturiului chirurgical strălucit mînuit, trebuie să cîntăreşti onest şi just detalii, infinite valenţe. Nu e deloc simplu. Toate acestea fac parte, însă, din ceea ce conduce la poziţia şi la autoritatea unui critic de teatru. Este o mare criză aici? Cred că da.

Îmi permit să fac cîteva observaţii la nominalizările prezentate pentru anul teatral 2015. Pentru că am văzut, în copleşitoarea lor majoritate, spectacolele puse în pagină pe fiecare palier. Altfel, mi se pare complicat să-ţi dai cu părerea. Şi nu ştiu cît de cinstit. O abatere de la regulament, serioasă şi în formă, şi în spirit, apare la categoria Debut. Un actor, Alexandru Voicu, este nominalizat pentru un rol dintr-un spectacol de licenţă! Mai exact, Iluzii, producţie de licenţă UNATC 2015 – Arta actorului. L-am văzut în Gala Absolvenţilor, s-a jucat la Teatrul de Artă şi Godot Café Teatru. Este un fapt fără precedent. După ştiinţa mea. Regula spune că, pentru Gală, intră în joc lucruri făcute după încheierea studiilor. Ca profesionişti. Şi niciodată cele de la licenţă. În condiţiile acestea, extinzînd eroarea la maximum, mă întreb dacă s-au văzut toate spectacolele de licenţă de la toate şcolile din ţară? Cred că un debut important, neinclus, este acela al regizorului Dragoş Muşoiu pentru Spargerea de la Teatrul Naţional din Craiova. Apariţia lui Richard Balint la categoria „cel mai bun actor în rol principal” mi se pare pur contextuală. Dar nu în contextul valorii. Gala se va ţine la Oradea şi, conform unui principiu stupid, nescris, trebuie să aibă şi oraşul gazdă ceva, pe undeva. Spectacolul Uciderea ritualică a lui Gorge Mastromas nu este reprezentativ deloc nici pentru tînărul regizor Bobi Pricop, grăbit, confuz, cu un manifest ideologic zgomotos, dar nestructurat, nici pentru protagonist, Richard Balint în Gorge, exterior într-un joc demonstrativ, neelaborat, lipsit de subtilitate, de eleganţă în rostire. Au fost roluri în care Richard Balint era cuceritor. Dar nu acesta. Cuceritor este Banyai Kelemen Barna în Andor din Tihna lui Afrim de la Tîrgu Mureş. Ce face Marius Manole în Între noi e totul bine, chiar dacă în text poate să apară ca rol secundar, prin arta interpretării, aduce personajul la statutul unuia principal. Apoi, cum desparţi performanţa lui Marian Râlea de cea a lui Victor Rebengiuc în Marmura lui Yuri Kordonsky de la „Bulandra”, un spectacol excepţional, care nu se mai regăseşte deloc, pe nici un alt palier? Sau pe cea a lui Florin Piersic jr. de cea a lui Vlad Zamfirescu în Vestul singuratic de la „Nottara”? Delicat. Cum, pentru mine, la fel de delicată este absenţa lui Teo Corban de la această categorie, pentru rolul Alferd Ill din Vizita bătrînei doamne de la Teatrul Naţional din Iaşi, în regia lui Claudiu Goga. De asemenea, la categoria „cel mai bun actor în rol secundar”, Constantin Puşcaşu nu este luat în seamă pentru Profesorul din Vizita de la Iaşi, un rol de o rigoare remarcabilă, profundă, cu infinite nuanţe în interpretare. Greu de uitat este şi Miklos Bacs cu monologul lui din Iulius Caezar, spectacol al lui Purcărete de la Teatrul Maghiar din Cluj. E aproape imposibil, din punctul meu de vedere, să nu-l observi pe Cătălin Babliuc, de exemplu, pentru rol secundar, în Carusel- ul lui Andrei Şerban de la „Bulandra”. Un spectacol care nu există, deloc, la nici un capitol. Nici spaţiul lui Octavian Neculai, fabulos – cred că pentru asta trebuia nominalizat – nici costumele unice ale Liei Manţoc, gîndite pe fiecare personaj, creaţii ce-şi conduc, o dată în plus, actorii aşa cum ştie să facă fundamental pentru teatrul românesc această artistă imensă. Pentru rol secundar feminin candidate excepţionale erau Luminiţa Erga în Domnişoara Cucu, Steaua fără nume, un spectacolbijuterie al lui Victor Ioan Frunză – şi acest spectacol este absent – şi Natalia Călin pentru Bozena din spectacolul lui Radu Afrim de la Naţional, Între noi e totul bine. Menajeria de sticlă de la Teatrul din Ploieşti este surprinzător de prăfuit pentru o regizoare tînără ca Sînziana Stoican – care a pus în scenă, altminteri, minunat Trădare, de pildă, la Unteatru – iar din această cauză, şi Laura Florentina Năstase este departe de greutatea pe care ar trebui să o aibă ca să intre la nominalizare pentru rol secundar. Două poveşti, însă, sînt cel puţin bizare: spectacolul Clasa noastră al lui Laszlo Bocsardi de la Teatrul Naţional din Cluj, nominalizat la categoria „cel mai bun spectacol”, nu mai are nici o altă coordonată prezentă, care să susţină greutatea lui. Nu e suficient să-l treci aici, şi gata. Trebuie să-l regăsim la cît mai multe alte categorii. The Sunset Limited de la Unteatru – nominalizat pentru cel mai bun spectacol şi atît – este un spectacol serios, asumat de cei doi protagonişti, dar nu este nici pe departe unul dintre cele trei spectacole excepţionale ale anului 2015!

Erorile comise nu se repară în veci. Şi, de multe ori, nasc altele, în cascadă, şi la nominalizări, şi la premii, titluri oferite în compensaţie. Cum facem cu spectacole ca Vertij, Bach Filles, Cabaret noir, spectacole speciale, de teatru-dansmuzică, valoroase în acest peisaj, pentru care nu există nici o categorie? Rămâne ca Senatul UNITER să decidă, sper, cât de curând, introducerea acestei categorii în palmaresul Galei. Cred în tradiţia şi valoarea Galei UNITER. În necesitatea ei. Poate că la toate acestea ar trebui să ne gîndim, să ne moblizăm toţi mai responsabil, iubindu-ne profesiunile, respectîndu-ne unii pe ceilalţi, decît să măcinăm futilităţi în mori de vînt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara