Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Variaţie şi contrast de Liviu Dănceanu


A murit Karlheinz Stockhausen, cel care în tinereţea multor promoţii de compozitori modernişti şi post-modernişti a fost ca şi un idol, iar pentru bătrîneţea muzicii savante a constituit unul dintre ultimii corifei. De acum în colo nu va mai purta pe umeri povara universului încîlcit de sunete (naturale şi sinus) ori de forme (zăvorîte şi deschise), adoptînd perplexitatea unui personaj în afară de timp şi spaţiu, care şi-a pierdut metronomul, ambitusul, diapazonul... Mai bine de jumătate de veac s-a dovedit a fi un negativist şi un hulpav devorator de stiluri şi tendinţe. Respingerea a funcţionat nu pentru că e mai uşor să pari inteligent negînd şi contestînd, decît admirînd şi savurînd, ci pentru că negaţia e parte esenţială şi indispensabilă a spiritului, în timp ce lăcomia a fructificat-o, oarecum şmechereşte, în cea mai neaoşă accepţiune prevert-iană: "grăbiţi-vă să mîncaţi pe iarbă, înainte ca ea să mănînce din voi". Dar Stockhausen a fost şi un destoinic admirator, mai puţin de dragul modelor (care, se ştie, au jucat un rol imens în avangarda de după 1945), cu scopul de a nu părea vetust sau desuet, şi mai mult datorită unor revelaţii pe care le-a trăit încă de la debut ca pe adevărate momente de extaz şi pe care le-a integrat imediat în propria sa creaţie, înfrăţindu-se astfel cu Rochefoucault, cel ce considera că atunci cînd admirăm sîntem egali cu obiectul sau fenomenul admirat. Surprinzătoarea şi, uneori, exasperanta sa carieră componistică adăposteşte toate ingredientele unei mentalităţi specifice frondelor mijlocului de secol 20 şi al dezideratului lor manifest: succesul, chiar şi cu preţul scandalului; gloria, chiar şi prin anihilarea oricărei tradiţii. S-a născut în 1928 la Altenberg şi a învăţat încă de tînăr să vireze întotdeauna la momentul oportun, în aşa fel încît să poată accesa o direcţie mereu nouă, insolită, alta decît cea în care se afundase vremelnic, cu convingere şi pasiune. Şi a mai învăţat ceva: să fie purtătorul de testimonii semnificative pentru formidabila aventură a lumii sonore în care a vieţuit. Dacă mărturia celui care a compus Kreuzspiel şi Klavierstücken, Kontrapunkte şi Elektronische Studien, Zeitmasse şi Gesang der Jündlingen, Zyklus şi Kontakte, Mixtur şi Telemusik, Prozession şi Aus den sieben Tagen, Musik im Bauch şi Helicopter String Quartet este o spovedanie măruntă, aş vrea să ştiu care altă depoziţie despre prezentul artistic torenţial o întrece pe a lui ? Cînd considerăm o atare mărturie ca fiind derizorie, atunci nu mai putem spera la o alta pe măsura teribilelor transformări şi urgii care au bîntuit a doua jumătate a veacului trecut. Am cunoscut, nu-i vorbă, destui critici ori compozitori, promotori ai unei muzici scrobite, apretate, fals academice sau, dimpotrivă, hiperexcentrice, teribiliste, care înlătură cu aplicaţie fantezia autentică şi crizele ei, analişti şi autori de o implacabilă fastidiositate şi insipiditate, ce au inventat canoane pedante şi stereotipe pentru a perora, în cel mai bun caz, specioase platitudini. Stockhausen, culmea, a început prin a face atît studii muzicale clasice, sobre şi cuminţi, la Conservatorul din Köln, cît şi o iniţiere în literatură şi filosofie, onestă, cumsecade, la Universitatea din acelaşi oraş. A venit însă întîlnirea cu Messiaen şi al său Mode de valeurs et d'intesitčes, pe care l-a ascultat cu aviditate, pe nerăsuflate, de vreo treizeci de ori într-o singură noapte. De dragul lui Messiaen a plecat la Paris, acolo unde, decepţionat de puseurile modale, intens umbrite de irizările tonale ale Turangalilei ori de cele din Visions de l'Amen, se va lăsa confiscat de concretismul lui Pierre Schaeffer şi a echipei sale de la Radio France. Curînd, se întoarce la Köln, optînd pentru generatoarele electronice şi pentru serialismul integral, de care a fost sedus graţie producţiilor interbelice schonbergiene şi weberniene, dar, mai ales, emulaţiei provocate de Boulez prin al său Le marteux sans maître. După cîteva escale aleatoriste (în siajul lui Cage) decolează "en fanfare" înspre orizonturile rarefiate ale punctualismului sonor ori către aerul tare al contrapunctului serial, incitat de experimentele unui Edgar Varčse sau Herbert Eimert, şi al "sound-ului" electroacustic. Au urmat, în mod direct, legitim spaţializarea şi stereofonizarea (re)surselor orchestrale ori corale (în Gruppen, Carrč, Momente), torturarea ambianţei prin exerciţii şi tatonări eufonice de multe mii de herzi (în Microfonie 1,2), calofiliile şi mixturile sonore (în Hymnen), rafinarea poeticii şi sensibilităţii împregnate de un puternic erotism a spiritualităţii hinduse (în Stimmung) ori plonjarea în oniricul premeditat şi auto-monitorizat (în Trans). Toate au însemnat fie exaltarea raţionalismului, a formalizării excesive, fie, din contră, îmbrăţişarea sufocantă a empirismului şi intuiţionismului, ambele ipostaze stîrnind, vorba lui Antoine Golea, o publicitate exagerată, bine condusă, ceea ce oamenii de la Radio numesc "matraquage", şi care determină acele hipnoze colective ce ţin de inconştienţă şi delir. Stockhausen a fost, incontestabil, un star care a ştiut să se orienteze estetic şi stilistic, să dribleze pîndele şi să pasaze la momentul potrivit. Mai mult, a şutat la poartă, punctînd imbatabil la capitorul ce dă seamă de însăşi esenţa muzicii: spiritul de variaţie şi de contrast. A murit subit, oarecum surprinzător, după ce acum cîţiva ani s-a stins Xenakis. Apoi Ligeti...Oare ce-o fi în sufletul lui Pierre Boulez?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara