Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Vargas Llosa, dramaturgul, actorul de Luminiţa Corneanu

Mario Vargas Llosa, O mie şi una de nopţi,
piesă de teatru precedată de discursul susţinut la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură,
traducere din spaniolă de Luminiţa Voina-Răuţ,
Bucureşti, Humanitas, 2013, 148 pag.

Când, în urmă cu trei luni, Mario Vargas Llosa vizita Clujul, la invitaţia Universităţii Babeş-Bolyai, care i-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa, presa relata cu entuziasm că autorul însuşi a urcat pe scenă în propriul său rol, în piesa O mie şi una de nopţi, montată special pentru această ocazie de Teatrul Naţional din Cluj. Nu era nicidecum o premieră pentru Vargas Llosa, nici rolul în propria-i piesă, nici cel de actor pur şi simplu. „Teatrul a fost prima mea dragoste”, mărturisea scriitorul în discursul ţinut la Stockholm, în 2010, la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură. Deşi a scris mai multe piese de teatru de-a lungul timpului, unele dintre ele montate şi în România, Vargas Llosa a debutat în 2005, la Barcelona, nu într-o piesă a sa, dar... tot în propriul lui rol, anume, cu o dramatizare a eseului său binecunoscut, Adevărul minciunilor, alături de actriţa spaniolă Aitana Sánchez-Gijón. Un an mai târziu, tot în duet cu Aitana Sánchez-Gijón, scriitorul urca pe scena teatrului din Merida (Spania) pentru rolul Odiseu din piesa lui, Odiseu şi Penelopa (versiunea românească a fost publicată în 2010 de Editura Curtea Veche). Apoi, în 2007, în compania aceleiaşi actriţe şi a aceluiaşi regizor ca la anterioarele aventuri dramatice, catalanul Joan Ollé, Vargas Llosa juca, la Madrid, rolul Mario - Şahriar etc., în Las mil noches y una noche („O mie de nopţi şi-ncă una”), tradusă în româneşte „O mie şi una de nopţi”.
Am spus „Mario-Şahriar etc.” pentru că Llosa nu s-a jucat doar pe sine, ci o serie întreagă de eroi pe care Şeherezada îi tot inventează în povestea ei nesfârşită. Textul este construit, după modelul originalului, ca un lung şir de poveşti ce se cuprind în anterioara: în povestea-cadru din piesă, Mario şi Aitana fac o introducere în temă, vorbesc despre precedentele lor întâlniri scenice, anunţă că vor depăna poveştile celor O mie şi una de nopţi, după care Aitana devine Şeherezada, apoi Budun, apoi maga Bustan, seducătoarea ş.a., Mario devine Şahriar, Camar Asaman, regele Armanus, Cumplitul Bahram şi mulţi alţii, purtând spectatorul, alături de ei, în aventurile cele mai miraculoase din poveştile orientale, studiate de scriitorul Vargas Llosa cu acribie filologică. De ce a simţit acesta nevoia să se oprească asupra poveştii Şeherezadei? Ne-o spune chiar el, în eseul Depănând poveşti, ce precedă, în ediţia românească, textul piesei: „cu harul ei de povestitoare desăvârşită, Şeherezada reuşeşte să-l umanizeze pe barbarul care era doar instinct şi pulsiune înainte de a-i deveni soţ, revelându- i tainice virtuţi omeneşti. Trăind şi tânjind după vieţi imaginare, îl îmbie pe calea civilizaţiei.// În istoria literaturii nu există o parabolă mai simplă şi mai luminoasă decât aceea a Şeherezadei şi a lui Şahriar spre a explica rolul poveştii în viaţa oamenilor şi felul în care ea a contribuit la îndepărtarea de acele origini obscure din istoria lor, când se confundau cu patrupedele şi cu fiarele sălbatice.”
Din multitudinea de poveşti orientale pe care le avea la îndemână, Vargas Llosa a ales, pentru a „rezuma” cumva istoria lui Şahriar şi a Şeherezadei – textul piesei având o sută de pagini – câteva dintre cele mai de impact, dar, mi se pare, şi cu aerul cel mai „universal”, fie-mi permis comparativul. Povestea prinţului şi a prinţesei care nu vor să se căsătorească, până ce un duh îi aduce într-o noapte împreună, a prinţului purtat pe meleaguri străine de o pasăre care i-a furat broşa iubitei şi pe care tot încearcă zadarnic să o prindă (mi-a amintit de iepurele din Tinereţe fără bătrâneţe... al lui Ispirescu, motiv des întâlnit în basmele populare româneşti), istoria prinţesei care nu a putut fi lecuită de toţi astrologii, magii şi vracii din regat, aceştia pierzându-şi pe rând capul, din simplul motiv că prinţesa nu suferea de nimic, fiind doar îndrăgostită, găsirea miraculoasă a unei comori, aşteptarea soţiei iubitoare – condimentate, ici-colo, cu câteva poveşti cu nuanţă erotică –, toate fac din piesă un distilat al colecţiei arabe şi te conving că, într-adevăr, O mie şi una de nopţi este Povestea cu majusculă, care prinde în mrejele ei cititorii de pe orice meleaguri şi care-i face să intre, rând pe rând, în pielea numeroaselor personaje, să trăiască mai multe vieţi, să viseze. „Literatura bună creează punţi între noi – oameni atât de diferiţi – (...), ea ne uneşte indiferent de limbile, credinţele, cutumele, obiceiurile şi prejudecăţile care ne despart” – declara Vargas Llosa în discursul său de Nobel.
Finalul piesei pune punctul pe i. „Ultima noapte e prima noapte” se cheamă scena de încheiere, ceea ce explică şi titlul original al textului. Viaţa, iubirea nu încep cu adevărat decât la capătul drumului iniţiatic literar parcurs împreună de Şeherezada şi Şahriar. Tot despre începuturi şi sfârşituri este şi dialogul care încheie rotund piesa, cel dintre Aitana şi Mario, pe care n-am să vi-l dezvălui, dar care ilustrează convingerea autorului, exprimată de numeroase ori, că literatura e „o poveste fără sfârşit”.
Bănuiesc că anume a ales Editura Humanitas să aşeze în fruntea acestui volum eseul Elogiu lecturii şi ficţiunii (discursul din 2010 de la Stockholm), căci cele două texte vin cu adevărat unul în prelungirea celuilalt. Şi pentru că spaţiul atât îmi mai permite, adaug doar că, făcând elogiul ficţiunii, Vargas Llosa n-a uitat să puncteze, în faţa juriului Nobel şi a întregii lumi, câteva din problemele fierbinţi ale lumii contemporane, de la sărăcia din ţara sa natală la dictaturile din Cuba şi Venezuela, de la oprimarea libertăţii de exprimare în cazul disidenţilor Aung San Suu Kyi ori Liu Xiaobo la naţionalism, care este „flagelul incurabil al lumii moderne” – căci pentru el, aşa cum singur spunea, făcând elogiul lui Camus şi al lui Orwell, „literatura lipsită de morală e inumană”.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara