Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Vara 2006, teme româneşti de Gabriel Chifu

Călătoria de vacanţă


Dacă îţi propui să călătoreşti cu maşina spre vestul Europei şi porneşti din sudul ţării, luând-o prin Caransebeş, aşa cum am făcut eu în această vară, vei trece negreşit prin momente de coşmar. Căci de la Orşova încolo, pe porţiuni tot mai întinse, drumul este din ce în ce mai prost, este zdrenţuit / ciuruit / harcea-parcea, atingând între Lugoj şi Timişoara nişte inimaginabile culmi ale dezastrului, inimaginabile după aşteptările unei minţi sănătoase. Pe alocuri nici nu mai arată ca o şosea, ci ca un drum improvizat, apărut pe câmp din rularea repetată a vehiculelor pe acolo. Ai sentimentul apăsător că străbaţi un teritoriu tocmai ieşit dintr-un război pustiitor, dintr-un cataclism ciudat. Hârtoapele sunt peste tot, inconturnabile şi tu devii obligatoriu o victimă a lor. Trebuie să fii mulţumit dacă scapi teafăr, oricum maşina ta va avea de suferit. Eu am fost norocos, m-am ales doar cu o anvelopă distrusă, care pur şi simplu a plesnit, s-a rupt, ofrandă adusă uneia din gropile aflate în centrul unei prospere localităţi bănăţene. Dar să luăm seama - această şosea nu e un drum oarecare, lăturalnic, ci una din principalele artere care leagă ţara noastră de Occident! (Vai, de fapt, nu o leagă, ci o separă, fatal!) Evident, orice logică de bun simţ spune că un asemenea drum ar trebui să fie de urgenţă închis şi reparat. Dar la noi lucrurile au derularea lor, care nu ascultă neapărat de raţiune. Şi astfel şirurile de maşini continuă să se strecoare în delăsare şi nervos, torturant, delirant pe drumul ireal.

Ghinionul meu a fost că am ajuns în mari capitale europene, unde la tot pasul ţi se taie respiraţia de emoţie şi de admiraţie în faţa atâtor construcţii magnifice, din toate epocile, construcţii care durează şi vorbesc copleşitor despre vocaţia creatoare ca emblemă a omului. Prin opoziţie, imaginea drumului de mizerie, subuman, ca o boală, de la ieşirea din ţară, m-a urmărit pretutindeni, obsesiv. Mă întrebam (şi nu izbuteam să însăilez un răspuns) cum de s-a putut strica în asemenea hal, am mai văzut drumuri proaste, dar nu aşa, parcă al nostru ar fi fost făcut nu din beton şi asfalt, ci din praf de cretă, din rumeguş, din cenuşă. Ori suntem recordmeni mondiali ai neiscusinţei în construcţii (puţin probabil), ori suntem urmăriţi de un blestem al destrămării (iarăşi, greu de crezut), ori suntem exponenţi absoluţi ai lucrului de mântuială, ai bătăii de joc şi nişte hoţi fără egal, magiştri în a ne fura singuri căciula.

Şi m-a mai urmărit ceva tot astfel, obsesiv. Eram în Canary Wharf, la Londra, un complex de zgârie nori fabulos, construit direct în apă, cu linii de metrou suprapuse, aeriene şi subterane, cu artere comerciale sub pământ (un adevărat oraş), cu impresionante pieţe publice şi parcuri şi mi-am adus aminte de replica auzită de mine în ţară, la televizor, din gura unei tinere doamne, actual ministru şi fost ministru. Vorbind despre autostrada Bucureşti-Piteşti care mereu se strică (o, baladele noastre populare, marca noastră sufletească...) şi mereu înghite bani cât una nouă, dumneaei găsea o explicaţie şi o soluţie deopotrivă năucitoare: terenul e de vină, asta e, dacă vrem să n-avem probleme, trebuie să schimbăm traseul autostrăzii! La fel, pe autostrada care pleacă din Franţa, străbate Monaco, ajungând în Italia, până la Genova (o construcţie uluitoare, numai viaducte şi tuneluri la înălţimi ameţitoare, săpate în munte), iarăşi mi-a răsunat în minte replica enormă rostită senin de tânăra doamnă ministru şi m-am înecat în dezolare şi în ruşine.


Viaţa ca telenovelă. Linguriţa cu epic. Isteria colectivă


Poate tocmai fiindcă nu suntem în stare să făurim drumuri ne refugiem precar în poveşti. În ficţiuni ieftine (mai rar vesele, de regulă terifiante), care ţin loc de fapte. Imediat după 1990, societatea românească a adoptat rapid, cu un anume entuziasm, viaţa de tip telenovelă şi de atunci se conduce după regula telenovelei. O linguriţă de epic şi, după caz, chiar un polonic de epic, cel mai adesea îndoielnic, îi sunt servite unei populaţii prinse în plasa sărăciei, a neputinţelor şi a frustrărilor de tot felul. Şi, culmea, terapia de doi bani îşi face efectul: lumea înghite hapul (nici nu ştim exact dacă ţine loc de medicament sau de hrană...) şi, aparent întremată, supravieţuieşte, merge mai departe.

Cum calcă o pisică din piatră în piatră, aşa păşim noi toţi din poveste în poveste (repet, de obicei e vorba de poveşti terifiante, ne place gustul sângelui...), din criză în criză, din isterie în isterie. Cu inima strânsă, tensionaţi, urmărim la televizor (viaţa noastră s-a mutat acolo...), răpirea ziariştilor, apoi salvarea lor, apoi campania anticorupţie, apoi descinderile acasă la Năstase, apoi fuga lui Hayssam, apoi demiterea şefilor serviciilor secrete şi a procurorului general, apoi, deodată, această nouă tărăşenie care ne încinge tuturor minţile în plină caniculă - deconspirarea Securităţii. Dacă toate aceste poveşti ne sunt livrate de nişte păpuşari pricepuţi, din umbră, ei, magistralii autori ascunşi, probabil, se prăpădesc de râs vâzând cât de uşor ne duc de nas, cât de uşor urmăm, teleghidaţi, ca în transă, direcţia pe care doresc ei s-o urmăm. Reţeta acestor poveşti e simplă şi serială: nicio poveste nu ajunge la deznodământ, fiecare poveste nu se termină de la sine, ci prin înlocuire cu alta proaspătă, care ţine loc de rezolvare a şaradei dinainte.

Dar să mă întorc la ceea ce ne preocupă până la paroxism în această clipă, chestiunea deconspirării. De ce bagatelizez eu această temă, aşezând-o aici, în zona derizoriului şi a spectacolului jalnic? Aflarea adevărului despre trecutul comunist nu e o temă gravă, axială pentru lumea românească? Ba da, dar nu tratată astfel, telenovelistic, isteric, politicianist. Tratată astfel nu vom obţine decât o confuzie şi mai mare, decât o situaţie şi mai încâlcită, decât o manipulare şi o farsă, în care albul şi negrul nu se mai deosebesc şi se instalează o netulburată hegemonie a griului. În nici un caz nu vom ajunge în acest fel la năzuita, necesara despărţire a apelor de uscat, la acel ceas de cumpănă morală, de limpezire, de judecată calmă, nebelicoasă şi de socotire cu noi înşine.

Ce s-ar cuveni? În primul rând, s-ar cuveni să fie modificată legea respectivă: Securitate şi poliţie politică sunt echivalente, distincţia are rolul să acopere vinovăţii. Apoi, CNSAS-ul nu ar trebui să acorde certificate, sentinţe decât dacă dispune de toate documentele privind o persoană sau alta, un caz sau altul. Altfel, dacă emite judecăţi bazându-se pe sferturi sau pe zecimi de dosare, pe firimituri de dosare, Consiliul e pus într-o situaţie penibilă şi chiar cade în ridicol. În fine, facem atâta tam-tam fiindcă X şi Y - turnători, informatori - au colaborat cu Securitatea, îi judecăm, îi punem la zid pentru răul la care au fost părtaşi (foarte bine!), dar uităm că ei nu sunt decât personaje secundare (personaje secundare şi, în parte, chiar victime) în această montare a răului, dar nu ne atingem de miezul sistemului, de rădăcina răului, de Securitatea însăşi, de ofiţerii şi agenţii acoperiţi, aceştia rămân de atâta vreme invulnerabili, deasupra şi trag de fire cum vor.


Viaţa la televizor


Spuneam că viaţa noastră s-a mutat la televizor. Trăim prin televizor. Iar televizorul oferă la discreţie creierelor noastre o hrană gata preparată, hrană la conservă, uneori sleită, alteori deja mestecată, doar s-o înghiţi, fără niciun efort, însă o hrană ce conţine, în mod sigur, totdeauna, foarte multe ,e-uri" cu efecte perverse, de maximă nocivitate pentru minţile noastre.

Un mic adevăr banal, un loc comun: cum există robi ai hamburgerului şi ai cutiei de coca-cola de la

Mc Donald's, tot aşa există şi o dependenţă de ,hrana vizuală" oferită de televizor. Iar cele mai frecvente şi mai de succes feluri de mâncare servite de liniile de autoservire ale televiziunilor de la noi ar fi următoarele: filme inepte, talk-show-uri politice, emisiuni de divertisment tembele. Eu unul, mărturisesc, sunt un consumator al emisiunilor de actualităţi şi de comentarii politice. Spectacolele de divertisment tembele (cu cât sunt mai tembele, cu atât aduc o audienţă mai mare, până la pragul fulminant) mi se par cu totul indigeste. Sunt amator declarat de ficţiuni, dar, tot mai evident, realitatea, cum se zice, întrece ficţiunea: ficţiunile oferite de poveştile cinematografice de duzină sunt inconsistente, pier puse în balanţă cu desfăşurările de pe scena politică şi publică românească; de aceea, cumva obligat de situaţie, am ajuns să-mi extrag doza necesară de tensiune epică din întâmplările imediate ce se petrec în spaţiul dâmboviţean: avem aici de toate, intrigi, lovituri de teatru, scene tari, deznodăminte incredibile şi o foarte bogată galerie de personaje memorabile, parcă zugrăvite de pana maestrului Caragiale.

Oricum, o lecţioară mi-a intrat şi mie bine în cap tot căscând gura la televizor: nu exişti, dacă nu apari la televizor, ba mai mult, orice maimuţoi paranoid, dacă apare, are tot felul de porţi ale simpatiei deschise, te pomeneşti cu el caţărat în topurile de popularitate aberant de sus, înaintea lui Titulescu, Sadoveanu, Saligny şi chiar a lui Caragiale.


Despre vizibilitatea publică
a scriitorilor români


Iar scriitorii români contemporani nu apar la televizor decât rar şi cu totul întâmplător, la ore şi pe canale fără public. Asta fiindcă oferta lor, cartea, stârneşte un interes din ce în ce mai palid, nu mai are căutare.

(Aici aş cere îngăduinţa unei paranteze cu exemple care să întărească spusele mele. Unu: e cunoscută istorioara relatată de un celebru profesor de literatură american despre înlocuirea orelor de seminar în care se studia o capodoperă a lui Shakespeare, cu ore în care se învaţă confecţionarea de lănci şi scuturi, considerându-se că astfel studenţii vor avea de câştigat, iniţiindu-se mai bine în epoca istorică respectivă... şi doi: În vara asta m-am ales cu câteva zeci de volume valoroase de literatură clasică. Cineva şi-a făcut curăţenie în casă, şi-a schimbat mobila şi cărţile îl încurcau. Le mai oferise cuiva, dar acea persoană nu luase decât vreo câteva, le alesese pe cele cu coperte frumoase. La sfârşit, mi-a mulţumit că îl scăpasem de ele, spunând cu convingere şi cu melancolie parcă: Cine mai are astăzi timp de citit, cărţile nu sunt decât un depozit de praf...)

Cert este că vizibilitatea publică a scriitorilor români de astăzi este la o cotă foarte scăzută.

Dezamăgitor este şi altceva: faptul că notorietatea scriitorului, atâta câtă este, nu se dobândeşte pe căile fireşti, adică prin valoarea literaturii sale, ci cu totul altfel - scriitorul e cunoscut / apreciat dacă stârneşte scandaluri, dacă e persoană publică, dacă ,se vede la televizor" etc. Calitatea sa efectivă de scriitor, valoarea textelor sale nu-l ajută efectiv la nimic pe autorul de azi.

Sigur, există şi cazuri fericite, de scriitori adevăraţi care se dovedesc nişte admirabili promotori ai persoanei lor, nişte gestionari pricepuţi ai gloriei personale. Dar celor mai mulţi le lipseşte această însuşire: nu sunt capabili să-şi administreze prezenţa publică. Cineva trebuie să le vină în ajutor, atragând atenţia asupra oamenilor de vocaţie din literatura noastră. Uniunea Scriitorilor are în plan un asemenea proiect, prin care să crească vizibilitatea publică a scriitorilor de azi. Însă va fi dificil să reuşească proiectul cu pricina, fiind o acţiune ,împotriva curentului". Dar instituţia care-i reprezintă pe scriitori are datoria să încerce.


Totuşi, pentru mine, anul 2006 are mai multe semne de optimism. Unul este întoarcerea ,căpşunarilor" care vin să-şi petreacă în ţară concediul. Cum, speranţa stă tocmai în ei, în ,căpşunari", în oamenii care aici nu aveau nici o şansă, care au plecat din disperare, care, până să plece, au cunoscut umilinţe de neînchipuit, au stat la coadă pentru vize zile şi nopţi, dormind pe stradă, în faţa ambasadelor? Da, tocmai de la ei şi tocmai fiindcă ei, aici ,cei mai de jos", au izbutit să se salveze.

Dacă se întâmplă să revii în ţară la începutul lui august, când îşi iau şi ei liber şi se înapoiază acasă, îi vei întâlni pe drum. Sunt atât de mulţi încât o să te sperii. Parcă ar fi un roi de albine sau un stol de păsări din filmul lui Hitchcock. Parcă asişti la sosirea vreunei armate otomane, câtă frunză şi iarbă sau la invazia unor extratereştri. Îi vei vedea cum gonesc cu maşinile lor ambiţioase, de mărci renumite, înmatriculate mai ales în Italia, în Spania, dar şi în Franţa, în Germania sau în Irlanda, cu maşinile lor burduşite de electrocasnice, mâncare şi haine cumpărate la jumătate de preţ faţă de preţul românesc, îi vei vedea cum gonesc spre satele lor de lângă Suceava, sau Bistriţa, sau Slobozia şi îţi vei da seama că sunt salvaţi. Sunt salvaţi fiindcă nu mai sunt captivii ,modelului" românesc (de pildă, ai drumurilor ca acela descris la începutul acestor rânduri). Acum ei au termen de comparaţie, au înţeles că există şi alt sistem de referinţă, ceea ce e hotărâtor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara