Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Utopie şi deziluzie de Claudio Magris

"Nu există călătorie ce nu traversează frontiere – politice, lingvistice, sociale, culturale, psihologice, chiar şi pe cele invizibile ce despart un cartier de altul din acelaşi oraş, cele dintre persoane, cele întortocheate din interiorul nostru care ne împiedică drumul spre noi înşine.

A trece frontierele; dar şi a le iubi – întrucât delimitează o realitate, o individualitate, îi dau formă, salvând- o astfel de ceea ce este indistinct – fără, însă, a le idolatriza, fără a le preface în idoli ce pretind sacrificii de sânge. A le şti flexibile, provizorii şi trecătoare, precum corpul uman, şi de aceea demne de a fi iubite; muritoare, în sensul de supuse morţii, precum călătorii, nu prilej şi cauză a morţii, cum au fost şi sunt de atâtea ori.

A călători nu înseamnă doar a merge de partea cealaltă a frontierei, ci şi a descoperi că ne aflăm de fiecare dată şi de cealaltă parte. […] Când eram copil şi mergeam la plimbare în Karst, la Triest, graniţa pe care o vedeam foarte aproape era de netrecut – cel puţin până la ruptura dintre Tito şi Stalin şi până la normalizarea raporturilor dintre Italia şi Iugoslavia – din cauza Cortinei de Fier ce despărţea lumea în două. În spatele acelei frontiere se aflau deopotrivă necunoscutul şi cunoscutul. Necunoscutul, deoarece acolo începea inaccesibilul, străinul, ameninţătorul imperiu al lui Stalin, lumea din Est, atât de des ignorat, temut şi dispreţuit. Cunoscutul, pentru că acele teritorii, anexate de Iugoslavia la sfârşitul războiului, făcuseră parte din Italia; fusesem de mai multe ori acolo, erau un element al existenţei mele. Una şi aceeaşi realitate era deopotrivă misterioasă şi familiară; când m-am reîntors pentru prima dată, a fost în acelaşi timp o călătorie în necunoscut şi în cunoscut.

Fiecare călătorie implică, mai mult sau mai puţin, o experienţă asemănătoare: cineva sau ceva ce părea apropiat şi bine cunoscut se arată străin şi indescifrabil, sau un individ, un peisaj, o cultură pe care le socoteam diferite şi străine ni se arată apropiate şi înrudite. Oamenilor de pe un mal li se pare adesea că cei de pe malul opus sunt barbari, periculoşi şi plini de prejudecăţi faţă de cei ce trăiesc de cealaltă parte. Dar dacă mergi în sus şi-n jos pe un pod, amestecându-te cu persoanele care îl traversează şi dacă treci de pe o parte pe alta până nu mai ştii prea bine unde sau în ce ţară te afli, regăseşti bunăvoinţa faţă de sine şi plăcerea lumii. „Unde este frontiera?” întreabă Saramago la graniţa dintre Spania şi Portugalia, unde peştii înoată în acelaşi râu, sărind mai aproape de un mal sau altul, fie în Duer, fie în Dour. […]

Utopie şi deziluzie. Multe lucruri cad, atunci când se călătoreşte; certitudini, valori, sentimente, aşteptări ce se pierd pe drum – drumul e dur, dar şi un bun dascăl. Alte lucruri, alte valori şi sentimente se găsesc, se întâlnesc, se culeg pe drum. Ca şi călătoria, şi scrisul înseamnă a demonta, a rearanja, a combina; călătoreşti în realitate ca într-un teatru de proză, dând la o parte cortina, deschizând cărări noi, pierzându- te pe străduţe înfundate şi blocându- te în faţa unor false uşi desenate pe perete.

Realitatea, atât de impenetrabilă adesea, dintr-o dată cedează, se destramă; călătorul, spune Cees Noteboom, simte «curenţii de aer printre crăpăturile clădirii cauzale». Realul se arată într-o formă probabilistă, indeterminat, supus neaşteptatelor colapsuri cuantice care fac să dispară unele din elementele sale, înghiţite, devorate de vârtejurile spaţiului şi ale timpului, turbioane ale mortalităţii tuturor lucrurilor, dar şi ale imprevizibilei naşteri ale unei noi vieţi.

Călătoria este o experienţă musiliană, încredinţată mai mult sentimentului posibilităţii decât principiului realităţii. Se descoperă, ca într-o săpătură arheologică, alte straturi ale realului, posibilităţile concrete care nu s-au realizat material, dar au existat şi supravieţuiesc în fâşii uitate de cursa timpului, în porţi încă deschise, în stări încă fluctuante. A călători înseamnă a înfrunta realitatea, dar şi alternativele ei, golurile ei; Istoria şi o altă istorie sau alte istorii împiedicate, sau uitate de ea, dar nu şterse de tot.

De la Odiseea încoace, călătoria şi literatura apar strâns legate, ca o înrudită explorare, descompunere şi recunoaştere a lumii şi a Eului. Scrierea continuă mutarea, împachetează şi desface, ajustează, schimbă ceea ce este gol şi ceea ce este plin, descoperă – inventează?, găseşte? – elemente scăpate de la inventar şi chiar din percepţia realului, de parcă le-ar pune sub o lupă. Călătorul meu danubian vorbeşte şi el despre crăpături tăiate parcă cu lama în culisele teatrului cotidian, prin care speră că va intra măcar o adiere sau un curent al vieţii adevărate, ascunse de paravanul realului. Este transcendenţa oricărei călătorii care pătrunde deopotrivă în carne, în praf, în repeziciunea orei ce trece şi înşeală aşteptările într-un fel sau altul. Nu trebuie decât să ieşi pe stradă sau pe palier pentru a dezminţi orgolioasa garanţie oferită acum mulţi ani de „Spiegel” într-o rubrică intitulată „Bestseller Service”, ce promitea să vorbească numai de cărţile de succes despre care vorbeau toţi şi despre care aşteptau să se vorbească: „Surprizele sunt excluse”.

A trăi, a călători, a scrie. Poate că astăzi, naraţiunea cea mai autentică e aceea care povesteşte nu prin pura invenţie şi ficţiune, ci prin experimentarea directă a faptelor, a lucrurilor, a acelor transformări nebuneşti şi ameţitoare care, după cum spune Kapuściński, împiedică receptarea lumii în întregime şi oferirea unei sinteze, permiţând accesul, asemenea unui reporter în haosul bătăliei, numai la fragmente. El însuşi, de altfel, creează o literatură plină de vitalitate plonjând în realitate, înfăţişând-o cu o precizie riguroasă, surprinzând, ca un câine de vânătoare, detaliile sale în acelaşi timp relevante şi efemere, şi compunând totul într-un tablou deopotrivă fidel şi reinventat, portret al lumii şi al călătoriei prin lume. Poate călătoria este prin excelenţă o expresie a acelei literaturi, a acelei naraţiuni «non fiction» teoretizate de Truman Capote”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara