Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Uriaşul, sârguinţa, răsucirea de Andrei Ionescu

După ce am urmărit dubla origine (dacică şi latină) a uriaşului, din urrais şi surrexit („S-a sculat din morţi”) = urrais us dauthaim = surrexit e mortuis, Matei 27,64, să ne oprim acum la sârg şi sârguinţă, care provin din prezentul verbului surgo, ere, surrexi, surrectum = a se scula, a se ridica, a se înălţa, a creşte, a apărea: surgere e lecto = a se scula din pat, surgere ad dicendum = a se ridica să vorbească.

În Matei 27,63, în versetul anterior celui pe care l-am citat puţin mai înainte, avem un bun exemplu: „După trei zile mă voi scula” = afar thrius dagans urrisa = post tres dies surgo. Se observă lesne că în dacică avem şi aici tot urrisa, de la verbul urraisan, din care provine uriaşul, pe când în latină nu mai avem „afluentul” pentru uriaş care era perfectul surrexit, ci avem prezentul surgo, ere, din care s-a ajuns la sârg.

Cuvântul sârg, ca şi compusul său, sârguinţă, înseamnă străduinţă, hărnicie, silinţă, zel. Se crede, greşit, că l-am luat din maghiarul sürgös, când în realitate la venirea ungurilor noi ne străduiam de veacuri să fim cât mai sârguincioşi. E folosit de asemenea în locuţiunea adverbială cu sârg, însemnând iute, repede, îndată.

În cuvântul de astăzi se păstrează destul de mult din ridicarea şi zelul originii sale latine. Când te sileşti şi dai dovadă de râvnă şi hărnicie nu faci în fond altceva decât să te scoli, să creşti, să te înviorezi. În limba veche mai ales, sârgul şi expresia adverbială cu sârg sunt asociate verbelor de mişcare aşa-zicând sârguitoare sau mobilizatoare, ba uneori acestea apar chiar în chip de completare alipită la verbul a (se) sârgui: „Să sârguiască să vie să-i lovească fără veste”, spune Ureche. Sau, în Pravilă: „De va fura neştire vreun lucru care de va sârgui să-l întoarcă a cui au fost, să fie iertat”. Sau „Sârgui şi alergă şi spuse bărbatului ei” (Biblia de la 1688). Sau: „Au şi repezit la Ion Vodă să sârguiască, să vie mai de sârgu cu oastea” (N. Costin). Sau: „Cât Bogdan îl auzea / de sârg mi se repezea” (Alecsandri). În sfârşit, la Coresi, cunoscutul verset biblic pe care l-am citat data trecută pentru a ilustra prezenţa înlesnirii („Ce este mai lesne...”): „Ce iaste mai uşor şi mai cu sârg a face, de acestea sau a zice scoală şi îmblă?”, unde în latină pentru scoală avem surge, cuvânt care, aşa cum vedem, n-a dispărut, ci doar s-a mutat, în cadrul aceluiaşi câmp semantic, puţin mai înainte, sub forma construcţiei adverbiale cu sârg. Ar fi de altfel neverosimil, spun asta pentru eventualii cârcotaşi, ca în evoluţia de la latină la română transmisia să se efectueze întocmai, în structuri nemişcătoare, ceea ce face ca orice posibilă obiecţie de „infidelitate” sau „abatere” în mintea moştenitorilor care suntem noi să se dovedească mofturoasă şi nedreaptă.

Dacă verbele surgo, ere, surrexi şi suscito, are exprimau scularea, ridicarea, compusele lor, resurgo, ere, resurrexi şi resuscito, are au ajuns să exprime cu timpul nu doar reluarea şi accentuarea acţiunii, ci, în perioada creştină, ridicarea din mormânt şi scularea din morţi, adică învierea, ceea ce astăzi numim resurecţie sau resuscitare, recurgând la neologisme luate sau inspirate de limbile neolatine surori din Apus.

Ajungem astfel la cel de al treilea cuvânt din titlul acestui articol în două părţi, anume răsucirea.

Să vedem mai întâi câteva accepţii ale verbelor a suci şi a răsuci, evident false slavisme, de la înţelesurile generale până la cele speciale şi chiar tehnice.

Pe Cănuţă om sucit îl cunoaştem cu toţii. Uneori te suceşti singur şi te perpeleşti, alteori te sucesc alţii, ba chiar te sucesc şi te învârtesc. Există, la răsucirea sau ţesutul firelor, o unealtă numită chiar sucitoare.

Firul se suceşte prin întoarcere sau învârtire. În sens figurat, a suci pe cineva înseamnă a-l lua la întrebări. Tot figurat, a se suci înseamnă a se zbuciuma, a-şi frământa mintea pentru a ieşi dintr-o încurcătură sau pentru a găsi o soluţie. Mai înseamnă, tranzitiv şi reflexiv, a face să-şi schimbe sau a-şi schimba brusc poziţia corpului sau a unei părţi a corpului sau a se întoarce în altă direcţie. În expresia a o suci sau a suci vorba înseamnă a da alt sens sau alt înţeles convorbirii pentru a-şi ascunde gândurile, a ocoli adevărul. O altă expresie, a suci şi a răsuici (pe cineva) înseamnă a-l hărţui cu întrebări pentru a-l pune în încurcătură.

În verbul a suci parcă stăruie uneori înţelesurile biblice ale revenirii, ale reînvierii, ale întoarcerii de altundeva (nu doar ale întoarcerii sau torsului firelor). Iată câteva exemple „Asta ne-ar trebui, zise Ana, sucind firul gândului comun, să moară acum în toiul secerii” (Dan). Sau, la Arghezi: „Cântă lăstunii la fereastră, sucind ecourile în sute de câte cântece fărâme”.

E greu de spus totuşi dacă în exemplele de mai sus stăruie sau nu reminiscenţe din sensul religioas al învierii. Sigur este că a suci şi a răsuci sunt folosite frecvent cu sensuri laice, într-un plan strict material, de întoarcere (întors), de învârtire, de înapoiere („M-am sucit înapoi din drum”) sau de încolăcire. Să nu uităm originea religioasă a colacului (din colo, colere, colui, cultum), poate şi a vârcolacului, în care s-ar putea să se fi împletit elemente de cult păgân şi de cult creştin. Vârcolacii ţin neîndoielnic de un cult religioas, ca şi strigoii, moroii, ce se tot învârtesc, se duc şi se întorc, se sucesc şi se răsucesc între lumea celor vii şi lumea celor morţi. La Gorovei, vârcolacii „se suie la lună pe aţa ce s-a sucit într-o zi de duminică”. Să mai amintim că, tehnic vorbind, cum ni se explică într-un vechi manual, firele „se zice acum că le răsuceşte fiindcă le suceşte invers (s.n.) de cum au fost sucite întâia oară fiecare în parte”.

Ne putem întreba, fireşte, dacă şi când sensurile laice se împletesc cu cele religioase. Oare nu cumva a o suci înseamnă a-şi ascunde gândurile sau a da un alt înţeles vorbelor pentru a se eschiva de la întrebările incomode cu privire la înviere ale fariseilor dintotdeauna?

Sunt, desigur, cazuri în care nu putem avea dubii că mintea ne este sucită de cel viclean, care urmăreşte să ne întoarcă de la dreapta credinţă, cum ne avertizează mitropolitul Dosoftei: „Dracul, de-a vedea că te îndoieşti, va răsuci inima ta să nu ieşi de la voia lui”.

În acest hăţiş semantic, în care se amestecă sensuri laice şi sensuri religioase, putem oare găsi o călăuză care să ne scoată la lumină? Examinând îndeaproape pasajele biblice în care apar verbele consacrate cu timpul în latină pentru a exprima învierea, anume (re)surgo şi (re)suscito (cu substantivele corepsunzătoare: resurrectio şi resuscitatio), cred că am găsit o cheie. Această cheie sau explicaţie ne-o oferă existenţa în dacică a două verbe cu aceeaşi tulpină şi cu terminaţie asemănătoare dar nu identică, iar în sufixele lor infinitivale rezidă diferenţa semantică a specializării.

Unul este urraisan, pe care l-am întâlnit cel mai des în exemplele citate mai înainte, şi pentru care Köbler dă echivalentul surgo, surgere, surrexi, surrectum, cu compusele lui exurgere şi resurgere. În germană: erstehen, sich ehrben, aufstehen.

Celălalt este urraisjan, pentru care avem mai multe echivalenţe latineşti, atât în ordine exclusiv sau precumpănitor materială, cât şi în ordine spirituală: elevare, erigere, exsurgere, resuscitare, suscitare. În germană: zum Aufstehen bringen, aufrichter, erregen, erwacken.

Iată şi câteva exemple. În situaţiile în care în dacică e folosit cel de al doilea verb, urraisjan, avem de preferinţă în latină suscitare.

În Matei 8,25, când ucenicii, speriaţi de furtună, îl trezesc pe învăţătorul lor care adormise, verbul folosit e a deşepta din somn, în mod concret, eventual prin zgâlţâieli, ceea ce ne trimite la răsucirea în somn de pe o parte pe alta: „L-au deşteptat (suscitarunt eum = urraisidedun ina) zicând: Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”.

Ca echivalent latin pentru acest al doilea verb dacic, urraisjan, apar în mod curent, pentru cazurile concrete de ridicare (din reduco, cum am arătat mai de mult), verbele elevare şi erigere: „Şi apropiindu-se a ridicat-o apucând-o de mână” (Marcu 1,31), unde în vetus latina avem erexit, iar în Vulgata ne întâmpină elevavit.

Cele două verbe dacice, urraisan şi urraisjan acoperă însă şi o zonă comună, de interşanjabilitate. Din această zonă flu, cum era numită pe vremea când logica algebrică se ocupa de teoria ansamblelor sau a mulţimilor, pot fi extrase deopotrivă suscitare şi surgere pentru una şi aceeaşi realitate: învierea din morţi. Este cazul învierii lui Lazăr, care este incontestabil o înviere din morţi, dar nu este învierea din morţi la viaţa veşnică, dobândită prin judecata de apoi .

După învierea aşa zicând temporară şi pământească săvârşită de Iisus Hristos, Lazăr este sortit să mai trăiască un timp pe lumea aceasta, din care a înviat rămânând totuşi în ea, fără a ajunge în lumea de dincolo. Pentru acest tip de înviere e folosit verbul latin suscitare: „Lazăr, pe care îl înviase din morţi” = suscitavit e mortuis, ni se spune în Ioan 12,1, iar câteva versete mai încolo apare din nou sintagma suscitavit e mortuis, când ni se vorbeşte despre iudeii veniţi să-l vadă pe Lazăr, pe care Iisus îl înviase din morţi (12,9). Preluarea din latină în română nu funcţionează însă întocmai, şi aşa se face că noi nu putem spune astăzi că Lazăr a fost răsucit din morţi (eventual răsucit dintre morţi,) deşi în latină, în cazul lui Lazăr, s-a folosit suscitavit a mortuis, ci spunem a înviat din morţi. Verbul a suci (cu compusul a răsuci) se foloseşte numai în sintagma a (se) suci ori a (se) răsuci în mormânt.

Mai există un pasaj în care diferenţa de folosire dintre verbele resuscitare şi resurgere pare să ne indice că nu avem de a face cu o inovaţie pe teren românesc a non-interşanjabilităţii cu pricina, ci originea ei se află chiar în latină. Iată pasajul din Întâia epistolă către corinteni ce pare să se afle la originea specializării celor două verbe mai sus pomenite în expresii diferite legate de morţi, respectiv de morminte: pe când răsucirea este numai în morminte, învierea este, în schimb, atât din morţi cât şi din morminte. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara