Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ura de clasă de Dan Stanca

De mic am fost îndoctrinat cu ceea ce însemna „lupta de clasă” şi au trecut ani până când am reuşit să mă limpezesc oarecum la minte. Lupta de clasă pe care marxism- leninismul o consideră un factor de bază al progresului social şi istoric, condiţie a accesului în paradisul ateu, ascunde de fapt o realitate psihologică atroce, ca să nu spun de-a dreptul satanică: ura de clasă. Doctrina comunistă, deşi mâzgălită pe hârtie de nişte intelectuali, a servit în acest fel claselor de jos care-şi legitimau dreptul la putere.

O societate tradiţională, rezumând, era împărţită în patru categorii. Pe primul loc erau sacerdoţii (preoţii), urmau cavalerii (aristocraţii), pe urmă meşteşugarii – aici intră şi agricultorii –, din a căror clasă ulterior avea să se formeze burghezia cu toată diversificarea ei, pentru ca pe ultimul loc să fie aceia care nu ştiau nimic să facă şi care nu aveau nici un căpătâi, pleava, am zice, dar pe care oricât ai măturao tot rămâne şi, la momentul respectiv, sare la beregată. La hinduşi, această ultimă clasă era numită Shudra, iar reprezentaţii ei, priviţi de restul societăţii cu multă rezervă. Evident, sub „shudrişti” sunt paria, care nu mai intră în nici o schemă. De remarcat că proletariatul a luat naştere din shudra şi nu din paria. Proletarul, spus pe şleau, este muncitorul necalificat, acela care, cum am spus, nu ştie să facă nimic şi dispune doar de forţa braţelor sale pentru a câştiga o pâine. Chiar dacă nu are nici o pregătire, păstrează în sufletul său – are suflet! – o forţă resentimentară deosebită. Pe baza aceasta de altminteri s-a constituit ceea ce este ura de clasă, numită de teoreticienii marxişti, printrun eufemism viclean, lupta de clasă. Aşadar, numai „necalificaţii” intră aici, muncitorii calificaţi aparţin de fapt celei de-a treia clase, a meseriaşilor, şi ca să vedem lucrurile şi din pespectiva doctrinelor politice, ei, prin ideologii lor, au creat partidele de stânga, socialiste şi chiar social-democrate. Nici preoţii, nici nobilii nu au vreo contribuţie la apariţia stângii – nu ar fi avut cum! –, ci reprezentanţii celei de-a treia categorii sociale.

De la Revoluţia franceză încoace, aceştia dirijează şi guvernează lumea şi nu trebuie să ne facem iluzii. Intelectualii, cu puţine excepţii, tot din rândul lor fac parte şi aceasta trebuie subliniat. Societatea capitalistă, liberală, pluralistă etc., aici îşi are originea şi nu are nici o legătură cu primele două clase. O lume aşezată pe alte temeiuri ar fi arătat altfel. Doar că mai există şi a patra categorie, a shudriştilor, din rândul cărora s-au recrutat criminalii şi fanaticii. Omul care nu ştie să facă nimic poate fi, din păcate, instrumentul unei idei fixe. Şi aceasta este, simplu spus, Crima cu majusculă. Dictatura proletariatului, conceptul cel mai drag marxiştilor, a fost născocită, aşadar, de nişte intelectuali încrâncenaţi, dar care ştiau că există şi o ultimă categorie socială care poate umple uriaşul rezervor resentimentar al istoriei. Resentimente, frustrări, până la ură... Aşa ne-am pomenit cu ura de clasă.

Ceea ce mă îngrijorează însă este rolul jucat în toată povestea de tradiţia creştină. Cred că marii gânditori de factură nietzscheană au negat creştinismul tocmai fiindcă au fost scandalizaţi de neputinţa sa în faţa ororilor din istorie. Să ne închipuim care au fost raporturile... Creştinismul se aşează precum un clopot de raze peste un râu tumultuos, ieşit din matcă. Acesta este istoria hrănită din rezervorul gigantic al resentimentelor. Shudriştii au pus la bătaie toată forţa lor calibanică pentru a face apele şi mai fioroase. Priveau în sus şi vedeau construcţia diafană a religiei pe care nu o sufereau. Se gândeau poate că aceasta le poate stăvili ofensiva, dar repede şi-au dat seama că nu are de fapt nici o putere. Bunăoară, din conflictul dintre biserica Rusiei imperiale şi masa anarhiştilor care lucra neobosit victorioşi au ieşit aceştia din urmă. Nu clopotul de raze, nu darul iubirii şi aurul demnităţii, ci bolboroseala adâncurilor a avut câştig de cauză. De bună seamă, mulţi şi-au pierdut atunci credinţa. Au rezistat doar aceia foarte tari sau aceia care au adăugat credinţei şi un strop de inteligenţă metafizică. Înaintarea şi retragerea Domnului în istorie ţine de reguli extrem de misterioase. Aparent se retrage, dar atacul lui vine în mod neaşteptat. Aşa cel puţin văd dinamica oricărei tradiţii, nu doar a celei creştine. Shudriştii au fost până la urmă învinşi. Cum se ştie şi cum se zice, Reagan, Papa şi Soljeniţîn le-au venit de hac. Doar că lucrurile stau ceva mai complicat. Deschid unghiul analizei către o altă direcţie.

Lupta de clasă, ura de clasă... Nu cumva există şi indiferenţa de clasă? Ne-om afla acum într-o epocă a iubirii de aproape şi nu-mi dau eu seama? Să fim serioşi... Ceea ce caracterizează actualele timpuri este tocmai indiferenţa. Colţii resentimentelor au fost tociţi, frustraţii nu se mai alimentează din lozinci agresive, dar ceva ostil, dezagreabil, mocirlos tot a rămas. Şi acum, – o fi asta vreo intuiţie majoră? – intră în joc paria. Cei hors caste, cum se spune, au şi ei un rol de îndeplinit în curgerea istoriei. Nu puteau sta deoparte. Ei de fapt creează cea mai mare confuzie şi sunt agenţii disoluţiei. O societate aflată sub influenţa primelor două clase aparţine indiscutabil tradiţiei. Este o societate, hai să zic, normală, deşi termenul e deplin compromis. În momentul în care atât preoţii, cât şi nobilii nu au mai avut primul cuvânt de spus, am căutat echilibrul în rândul celor care cunoşteau o meserie, în limbajul de astăzi, al celor care aveau o specialitate. Fiecare în domeniul său de activitate, de la o parcelă de teren arabil la o catedră de şcoală sau la o gazetă culturală... Dar nici viaţa acestora nu a fost prea lungă. Istoria a început să spumege, scoţând la iveală dihănii fioroase. Ridicându-şi râtul, ultima clasă a reuşit să se impună. Dar până acum – de reţinut - ne aflăm într-un cadru inteligibil. Comunismul a făcut parte dintr-o istorie LIZIBILĂ. Înfrângerea lui a determinat însă ieşirea din paradigmă. Iar în felul acesta, endlich, s-a putut manifesta paria. Lumea în care trăim nu mai e locuită de bestii sau în orice caz acestea nu mai formează un sistem, dar, incredibil, în felul acesta totul devine ILIZIBIL. Idealul creştin al omului liber a înfrânt gregaritatea, dar nu şi non-sensul. Victoria bisericii, cât a fost, nu a avut în vedere şi masa informă a celor nenumăraţi care nu mai trăiesc, ci sunt trăiţi. Suntem întrun timp care anulează identitatea omului. A fi paria nu înseamnă să nu ştii să faci nimic, ci să nici nu mai ştii pe ce lume eşti. Aceasta este caracteristica dominantă a vremurilor prezente. Depersonalizarea ca spectralizare configurează o lume împinsă mai jos decât era în timpul dezumanizării. În faţa unei asemenea situaţii armele folosite împotriva comunismului nu mai au forţă. Tai o stafie cu sabia? Imposibil. Nu curge pic de sânge. Atunci? Cred că soluţia este drumul à rebours, în răspăr. Deja, din cauza sărăciei, din ce în ce mai mulţi, fără a fi alimentaţi ideologic, retrăiesc... deliciile urii de clasă. Începem din nou să-i urâm pe cei care au. Frustrarea este combustibilul care hrăneşte o carcasă şi reface miezul unui suflet pustiit. Torentul istoriei îşi adună din nou apele. Clopotul tradiţiei se simte periclitat de noi bolborosiri. Drumul până acum a fost „de sus în jos”, acum urmează direcţia „de jos în sus”. Până vom ajunge în epoca sacerdoţilor şi a aristocraţilor vom trece din nou prin etapele din trecut. Evident, nimeni dintre cei care, din întâmplare, citesc aceste rânduri nu va mai prinde această întoarcere. Cu atât mai mult autorul lor... Existenţa noastră se va desfăşura între un deşert şi câteva oaze. Deşertul este al nonsensului, oazele aparţin puţinelor cuvinte cu sens. În rest, distracţ ii, facebook, minciuni... Parcă-n copilărie mâncam nişte gogoşi care se chemau minciunele. Şi nu ţineau de foame...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara