Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Universul clişeelor de Gina Sebastian Alcalay

Ocupaţi cum sîntem să trăim, aproape că nu mai apucăm să luăm seama la tiparele după care se desfăşoară viaţa noastră; între altele, la rolul important pe care-l au în comportamentul nostru, în felul nostru de a gîndi şi acţiona, spiritul de imitaţie, supunerea la curentele dominante, la dictatul modei dintr-o perioadă sau alta.
În funcţie de ţara, comunitatea, adesea de regimul politic în care trăim, ne îmbrăcăm aproape la fel, vorbim aproape la fel, căpătăm aproape aceleaşi gusturi, aceleaşi idiosincrazii, aceleaşi preferinţe. Toate laolaltă se înscriu în ceea ce obişnuim a numi "modul nostru de viaţă". Deosebit de comportamentele sale sociale, istorice, economice şi spirituale - care prin extensie au făcut loc în zilele noastre tendinţei ireversibile, pare-se, a "globalizării" şi a "satului planetar", - acest mod de viaţă se exteriorizează şi într-o seamă de detalii care lasă nu o dată observatorului din afară impresia că ar avea de-a face cu oameni în uniformă. Cel ce nu se înscrie în tiparele generale, mai ales mentale, este, într-un fel mai mult sau mai puţin declarat, obiect de oprobriu.
Cine nu încheie la noi orice referire la viitor cu prezicerea că "o să fie bine"? Cine îşi permite să deranjeze pe altcineva în timpul sacrosant consacrat jurnalului de ştiri televizate? Cîţi dintre foştii mari iubitori ai artei scenice au rămas fideli pasiunilor de altădată (chiar cînd ajung să dispună de mijloace materiale prin care să şi le poată satisface) în condiţii în care nu sînt împărtăşite şi de alţii? Moda televizorului cu toptanul a înlocuit obişnuinţa lecturilor, lectura revistelor a înlocuit-o pe cea a cărţilor, cînd amîndouă nu sînt suplinite de Internet, moda reuniunilor gastronomice nelipsite de la sfîrşit de săptămînă domneşte în dauna întîlnirilor în sala de teatru sau de cinematograf.
Scriitorul Romulus Rusan povestea în cartea sa devenită clasică, America ogarului cenuşiu, cît de frapat a fost de accentul nazal al femeilor pe care le-a întîlnit, făcînd greu diferenţiabil timbrul uneia de al alteia, şi mai ales de manierismele de limbaj comune tuturor americanilor, precum sintagma "you know" sau "I mean", reiterate la fiecare cîteva cuvinte.
În cartea ei apărută la Bucureşti, Postscriptum, Vera Călin se regăseşte în unele din mărturiile din închisoare ale lui Vaclav Havel, glosînd pe marginea noţiunii de "identitate" şi a necesităţii păstrării sale în toate împrejurările, dar mai ales în cele extreme. "Păstrarea identităţii asigură echilibrul în condiţii traumatizante, împiedică pulverziarea eului", scrie ea, referindu-se, probabil, la propriul ei exemplu, după emigrarea în America, de rezistenţă la anumite canoane (apetenţa pentru festivismul gregar şi stereotipiile lui, consumismul şi frenezia comercială ca mod de viaţă, tehnologizarea societăţii americane); dar mai ales, al altcuiva, aflat la polul opus, şi desemnat cu iniţiala S., căruia "condiţiile obiective ale dezrădăcinării i-au impus modificări în comportament şi în ierarhizarea valorilor, modificări care au clătinat structura lui psihologică. Băiatul degajat, generos, distrat, lejer, atras de poezie şi apreciind prietenia a devenit un business-man. A supralicitat (...) a imitat peste măsură, a preluat coduri comportamentale şi etice care-i erau străine". M., un alt personaj, se caracterizează şi el prin mimetism, ştie "să ia forma vasului".
Diferiţi sociologi, precum Le Bon (La psichologie des foules) sau eseişti ca Ortega y Grasset au abordat mecanismul de transmitere în masă a anumitor clişee lansate de cîte un animator anonim sau binecunoscut, clişee ce devin apoi modele de vorbire şi de gîndire stereotipă şi deformată pentru largi categorii ale populaţiei în perioade anumite. Este exact ceea ce ridiculiza Caragiale în manifestarea celebrelor sale prototipuri umane; dar, mai ales, ceea ce constituie - cu un plus de universalitate a sarcasmului - materia de bază a creaţiei marelui său compatriot Eugen Ionescu, dacă ne gîndim la piese ca Scaunele, Regele moare sau Rinocerii.
Sursa de inspiraţie a lui Eugen Ionescu: scena lumii, inclusiv, fireşte, a patriei de adopţiune. Căci acolo, în Franţa imediat postbelică, prosovietismul şi comunismul (neimpus din afară ca în ţările Europei răsăritene), cu încărcătura lor şablonardă, abstract schematică, desprinsă din contingent, aveau o asemenea vogă în rîndurile elitei intelectuale de stînga, încît nici un fel de mărturii ale celor ce simţiseră efectele lor pe pielea proprie, inclusiv ale unor intelectuali evadaţi din Gulagul stalinist, nu au găsit crezare.
S-a vorbit mult de cazul Kravcenko, disident avant la lettre fugit în Franţa, pe care neînţelegerea şi incredulitatea totală din partea mediului ambiant l-au împins finalmente la sinucidere. L-am reîntîlnit peste ani pe Kravcenko, sub nume schimbat, în romanul lui Simone de Beauvoir, Mandarinii. Camus, Eugen Ionescu, Raymond Aron şi alţi cîţiva intelectuali francezi de anvergură erau pe vremea aceea printre puţinii rezistenţi solitari în faţa asaltului rinoceritei.
Ceea ce dovedeşte, dacă mai era nevoie, caracterul universal al gîndirii şablonarde. Emigrantul caută adesea să evadeze dintr-un univers al clişeelor înrobitoare, uniformizante şi distrugătoare ale libertăţii de gîndire - a libertăţii în general, cum a fost cazul în cea de a doua jumătate a secolului XX - pentru a ajunge într-altul, mai puţin agresiv şi nociv, fără îndoială, dar destul de greu de acceptat în totalitatea sa pentru cei insuficient de maleabili, care nu şi-au mai putut găsi coduri comparabile cu cele lăsate în urma lor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara