Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Unica necesitate de Gabriela Melinescu


Stockholmul a devenit la începutul acestui an solar un oraş înzăpezit şi eu mă văd înaintând dimineaţa prin ninsoare, cu toată oboseala acumulată în doi ani în care m-am mutat de două ori, cu dorinţa de viaţă scăzută şi totuşi realizând ce aveam de realizat: un roman în suedeză şi al cincilea jurnal în româneşte, între-bându-mă cum a fost posibil să fac imposibilul.

Totuşi, ştiam că există în toţi oamenii ceva care rezistă urii semenilor, o ură venind din invidia socială. Cert, mărul individual e altfel decât mărul ştiinţei. In mărul individual fiecare parte a fiinţei are o memorie aparte - chipurile îmi povestesc când merg o saga în care apare şi bătrânul cetăţean roman de mare faimă, Cicero, care îmi spune că memoria e o cameră plină de comori unde se păstrează totul de când am supravieţuit morţii prenatale, şi dacă n-aş avea memoria, viaţa ar fi fost făcută din clipe fără legătură între ele şi n-aş putea comunica cu alţi oameni şi nici nu mi-aş aminti de ce am spus şi nici măcar cine sunt.

Toate aste m-au pus în mişcare alertă pe drum spre Institutul Cultural Român, acolo unde Kjell Espmark, coleg de generaţie şi de Academie cu Birgitta Trotzig, va fi sărbătorit pentru 80 de ani de viaţă şi continuă fidelitate pentru limba suedeză şi forma ei cea mai elevată, poezia - şi unde va fi prezentat de criticul Ulf Eriksson, care va conversa cu el despre arta scrisului. Bună ocazie de a aminti cititorilor că poetul sărbătorit e un mare prieten al României, ca mulţi scriitori suedezi, unii membri ai Akademiei. Pe Kjell Espmark l-am cunoscut din timpul când Artur Lundkvist era preşedintele Akademiei. Kjell, fiind mai tânăr decât Artur, îşi scria cele 33 de cărţi şi conversa prin scrisori cu René despre Premiul Nobel şi posibilitatea ca un poet român ca Nichita Stănescu, căruia René îi publicase două cărţi de poezie prefaţate de Artur - primite elogios de critică -, să primească acest premiu. Mai târziu Kjell îl va întâlni pe Nichita la Festivalul de poezie de la Struga, iar după moartea lui Nichita, el a scris un poem despre poetul dispărut.

Asta a făcut ca eu să fiu printre primii traducători ai lui Kjell Espmark în reviste ca 22, Apostrof şi într-un număr al revistei Secolul 20, număr dedicat Suediei şi realizat de mine împreună cu poeta şi prietena Ioana Ieronim şi prin graţia domnului Dan Hăulică. Ideea şi mijloacele realizării au aparţinut excelentului ambasador al Suediei, Ragnar Angeby, şi asistentei Marina Sandu, care lucra atunci la Ambasada Suediei. Eu le datorez întoarcerea mea în ţară după douăzeci de ani de absenţă, pentru a prezenta antologia superbă realizată de Ileana Mălăncioiu, cu serigrafii semnate de maestrul Mircia Dumitrescu după desenele mele, antologie fără de care poate nimeni nu ar fi ştiut că un poet poate trăi mai departe prin poezia sa, indiferent de locul în care trăieşte.

Apoi am publicat o nouă antologie Kjell Espmark, cu Dan Shafran, punând împreună poemele publicate separat, mie revenindu-mi publicarea poemelor pe care Kjell le scrisese după moartea soţiei sale - iar Dan Shafran a continuat să traducă şi alte cărţi, printre ele şi cartea despre Premiul Nobel.

Institutul Cultural Român din Stockholm s-a redeschis sub semnul poeziei, realizând o seară de neuitat, urmând să includă în programul viitor alte seri lirice cu poeţi români din toate generaţiile.

Titlul noii antologii a sărbătoritului, „Unica necesitate", a făcut ca seara să transmită şi un mesaj memorabil, nu numai pentru tinerii poeţi, dar şi pentru toţi oamenii care citesc poezie. Mesajul a fost mai puţin social şi mai mult filosofic şi liric, despre arta de a trăi angajat în timp, angajat de nevoia de a iubi viaţa, realizând astfel acel dialog subtil dintre cei morţi şi cei vii. Căci un poet ajuns la vârsta de 80 de ani are dreptul de a scrie despre cealaltă viaţă despre viaţa după viaţă, simţind că această altera vita s-a structurat în propria viaţă, prima vita - constatând cu stupoare că şi în viaţa după viaţă există ceaţa şi ploaia şi jurămintele de iubire făcute de îndrăgostiţi şi aceeaşi iarbă care lasă să se înţeleagă că s-au păstrat în ea urmele paşilor celor care s-au iubit. „Unica necesitate" deşteaptă în cititor tot ce au oamenii în interior: fragmente din ceea ce va fi.

În prima parte a dialogului cu Ulf Eriksson, poetul mărturiseşte că el învaţă din viaţa celorlalţi să-şi tălmăcească sufletul, adaptându-se diferitelor forme ale călătoriei propriei vieţi. După lectura antologiei „Unica necesitate", îţi simţi parcă inima crescând, aşteptând o lumină puternică din cealaltă viaţă, unde se aud - şi acolo - porumbeii gângurind, făcân-du-te să înţelegi că trebuie să iubeşti şi mai mult în prima viaţă.