Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Undeva, în România de Marina Constantinescu

Locuiesc pe o stradă din Bucureşti care altădată se numea Principesa Ileana. Este un loc plin de istorie românească pură. Cu un anumit tip de poezie şi de emoţie, dacă reuşeşti să treci de obstacolele absurdului zilnic. Gara Filaret, care făcea legătura cu Giurgiu port, Parcul Carol şi superba lui arhitectură de grădini şi ambient, Cimitirul Bellu, Mitropolia, Muzeul Tehnicii, vizitat de străini şi ignorat de compatrioţi, casele vechi, tipic româneşti – atît cît a mai rămas din ele şi din calea sistematizărilor celebre de dinainte de 1989, a barbarismelor de după – o zonă gîndită minunat şi inteligent de arhitectul Suter. M-am bucurat ca un copil cînd am făcut aici, cu Televiziunea Română, unul dintre episoadele filmului Gări de poveste. M-am plimbat în voie într-un timp al construcţiei acestei ţări, un timp al rafinamentului şi eleganţei, un timp în care oamenii de la putere erau, mereu, unul şi unul, mari personalităţi, boieri cu carte, instrucţie, profesiuni. Un timp al asumării. O zonă cu aspect domol de deal-vale, încărcată de fapte, de amintiri extraordinare, de poveşti care se topesc uşor, sau nu tocmai, din cauza ignoranţei, a lipsei minimale de responsabilitate, a structurilor şi preocupărilor mafiote. De la nici un primar al acestui sector 4 nu am văzut nimic mai departe de lozinci jalnice, de îmbrobodit cu basmale ieftine, de prost gust, capete ce nu mai fac efortul de a nu se lăsa minţite, înşelate. Nu am văzut nimic mai departe de hoţii, abuzuri fără număr, sfîrşite, unele, cu crime, de comportament de vechili, de batjocura faţă de arhitectură, noţiunea de urbanism, lege, civilizaţie, om. Ani de zile aş fi vrut să pun, la capetele străzii mele, sub tăbliţa oficială, una pe care să scriu „fostă Principesa Ileana”. Am renunţat. Mi s-a părut o blasfemie. Pe strada mea îngustă şi în pantă, mai nimic nu mai are de-a face cu istoria. Fiecare a făcut ce a vrut. S-a construit aberant, fără urmă de autorizaţie, de aprobare, de logică. Lîngă mine, de pildă. O casă înălţată cît ai clipi, întrun abuz total, fără nici o hîrtie legală, fără consimţămîntul vecinilor, fără fir de bun simţ urbanistic, călcînd în picioare totul. Pentru că se poate. Unde a funcţionat, zi şi noapte, pînă foarte recent, ce-o urma?, un salon de... masaj erotic!, fără firmă, cu dever şi, desigur, cu îngăduinţa cumpărată a funcţionarilor Primăriei, a Poliţiei, a organelor, pe scurt. Pentru orice activitate a mea, pentru prezenţa într-un juriu, pentru ce scriu, repet, pentru orice, plătesc impozit! Vecinii mei, ca atîţia „oameni de bine”, bine învîrtiţi în peisaj, nu! N-am cunoscut niciodată proprietarii. Cunosc, însă, în fiecare zi gălăgia, tăierea cablului, manelele, mizeria, praful unei refaceri încropite. Desigur, fără aprobare! Eiii, ce-ar mai fi?! Privesc stupefiată pe geam o camionetă ciudată, din alt secol, cu număr de Giurgiu, care vine, uneori, să ridice gunoiul. Fără saci, fără jenă. Atunci, praful acoperă cu norul lui totul. Abia zăresc în remorcă amestecul de kitsch, urmele desfătărilor pitite, lampioane care luminau plăcerile, perdele halucinante care îi învăluiau pe bieţii bărbaţ i căutători de extaz „discret”... Ce spectacol!... Ce butaforie!... Sau? Ceva e putred sigur în ţara mea, în oraşul meu, în cartierul meu. Pe strada mea îngustă şi în pantă, fără sens unic, fără opritoare de viteză, cu maşini parcate de-o parte şi de cealaltă, cu oameni în vîrstă şi copii în cărucioare, viteza şi mitocănia spulberă, la propriu, sufletul caselor, al amintirilor, al civilizaţiei. Sufletul meu rătăceşte şi nu-şi mai găseşte locul.

O salvare a fost, pînă de curînd, Casa de Cultură „Nicolae Bălcescu”. Numită pretenţios şi Centrul Cultural UNESCO. Habar n-am din ce raţiuni. Acum ani buni a început să funcţioneze aici Centrul Naţional al Dansului. Tot aici am filmat şi eu o serie din „Nocturne”. O vreme, părea că a murit şi bruma de cultură din sector. Totuşi, nu! Aş spune că s-a petrecut ceva miraculos. Ceva care m-a lăsat cu gura căscată, ceva care a însemnat enorm pentru fenomenul teatral românesc: popasul regizorului Victor Ioan Frunză şi al scenografei Adriana Grand. Şi nu doar. Datorită spectacolelor făcute de ei s-a adus pe pămîntul acestui cartier noţiunea palpabilă de teatru. Asta nu a făcut parte din vreo strategie culturală adînc elaborată de Primărie, din vreo investiţie cine ştie ce, din planul forte al vreunui primar. A făcut parte din forţa şi din energia lor de constructori teatrali. Din poveştile de la Oradea, Teatrul Naţional din Bucureşti, din Tîrgu-Mureş, Trupa pe butoaie, Timişoara, Metropolis, Tîrgovişte, Comedie, Mic... Au făcut, pe unde au trecut, mari spectacole, trupe, şcoală de teatru în adevăratul sens al cuvîntului. Au intuit vocaţia de actori a unor tineri, i-au împins în văzul tuturor, au creat trupe. Aşa cum au făcut mari artişti de aici şi din lume. Au un liant care adună valoare şi nasc, cu o inepuizabilă creativitate, dintr-un fel de laborator teatral, spectacolebijuterie: Furtuna, Scene din viaţa insectelor, Familia Tot Mobilă şi durere, Steaua fără nume, O noapte furtunoasă. Au iniţiat un tip de public absolut inocent. Necunoscător. Care a devenit numeros, tot mai numeros, şi fidel. Aici am început să întîlnesc frecvent oameni de teatru, de toate vîrstele, de toate formaţiile, veniţi pentru Victor Frunză, pentru Adriana Grand, pentru George Costin, Adrian Huţuleac, Nicoleta Hîncu, Adrian Nicolae, Sorin Miron, actori formaţi cu tact şi intuiţie la şcoala „Frunză”, nominalizaţi şi premiaţi, ajunşi repere. S-a dus buhul în comunitatea teatrală! Aici am vorbit într-o seară cu Cătălina Buzoianu, invitata specială a trupei, despre trecut. De Teatrul „Levant” al Valeriei Seciu, de Pelicanul făcut la Sala Dalles, de alt fenomen sufocat rapid. În pauze, mă uit în jur şi îi ascult pe spectatorii ce au fost învăţaţi gustul pauzei şi al unui ceai aromat. Mulţi dintre ei nu au fost în viaţa lor la teatru. Nici nu ştiu că pentru cultură se dau bani, că asta înseamnă şi să-ţi cumperi bilet. Primăriile dau atîtea pe „gratis”, că au tîmpit „consumatorul” care vociferează cînd vine la un spectacol şi află că intrarea îl costă. Cît despre autorii pieselor... nimic. Aproape beznă. Aici, publicul inocent se amestecă cu cel cunoscător. Se simt energiile bune care circulă, reacţiile, iniţierea, ritualul, seducţia, magia. Teatrul mare ia minţile tuturor. Chiar şi în locuri mici. Am învăţat bine chestiunea asta. În spate se află estetica şi programul unui regizor, nebunia lui, ne-osteneala lui, credinţa că se poate, că aceasta este una dintre misiunile teatrului, un fel de coborîre în cetate, cum a făcut-o şi cu „Trupa pe butoaie-teatru itinerant”, se află vocaţia şi dedicaţia, o minte dispusă să o ia mereu de la capăt. Tăind cîte un cap de balaur. Luptîndu-se cu mori de vînt nici măcar imaginare. Cu nemernicii şi obtuzităţi, cu interese veşnic electorale de pe plan local, cu mojicii. Cu distrucţia.

Am aflat că povestea lui Frunză de la Casa de Cultură s-a oprit. Fără va urma. Acum cîteva luni, în urma unui comportament neadecvat faţă de trupă, în numele Senatului UNITER, Ion Caramitru l-a sunat pe primarul interimar. A fost deranjat de presiunea breslei... Normal, de la înălţimea funcţiei, a poziţiei, nu ai cum să mai vezi valorile. Şi apoi, cine mai are nevoie de ele? Modele din România există astăzi doar pentru a fi batjocorite. Astăzi, primarul este ales. Pentru patru ani. După o raită pe la Centrul UNESCO ca să încerc să mă lămuresc ce se petrece acolo, de ce s-a anunţat că Frunză pleacă, că s-au jucat ultimele reprezentaţii, că se distruge ceva solid şi semnificativ, ce mai există dincolo de afişele păstrate în vitrine şi dincolo de muţenia tuturor, m-a cuprins revolta. A cîta oară în douăzeci şi şase de ani? Apoi, neputinţa. Am simţit implozia sentimentelor şi stărilor cum îmi face praf, iar, creierii, inima, speranţa. Cui îi pasă de cultură pe aici?... Nimănui. M-am gîndit, prost, să sun la Primărie. Să-l sun pe primar. Mi s-a transmis că este ocupat, dar că pot să iau legătura cu nu ştiu ce consilier.

Ce să fac? Îmi caut un loc printre amintiri. M-am hotărît să rămîn acolo o vreme.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara