Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Una historia de tango de Liana Tugearu


Un fenomen larg desfăşurat în ultimii zece ani îl constituie faptul că numeroşi actori se manifestă în prezent nu numai prin mijloacele specifice care i-au format pentru arta lor scenică ci şi prin mijloacele dansului, în sensul cel mai extins al înţelesului acestui mod de exprimare, adică prin mijloacele de expresie izvorâte dintr-un corp în mişcare, care-şi ajunge sieşi pentru a spune tot ceea ce are de spus.

Exemplele sunt numeroase şi felurite. Actorul Marius Manole îşi pune în valoare şi capacitatea sa de expresie corporală, alături de cea actoricească în diferite piese de teatru, în timp ce actorul Istvan Teglas este cunoscut şi apreciat, în prezent, exclusiv în calitate de dansator, în coregrafiile unor artişti români ca Andreea Novac (Dance a Playful Body) sau Răzvan Mazilu (Urban Kiss), dar şi a unor creatori străini, precum Yoshiko Chuma (Poonarc ) - pentru ca de curând să îi vedem numele pe un afiş în calitate de coregraf. Acum câţiva ani, actorul încă în formare Ionuţ Stana se afirma pe sine, în cadrul laboratorului PerForming the Body, prin piesa coregrafică Ce poate corpul meu să facă, şi ceea ce făcea era de o deosebită sugestivitate plastică. In alte situaţii, un grup de actori, modelaţi de un coregraf, spuneau totul prin mişcarea propriilor corpuri. Dacă Miriam Răducanu are vechime într-un astfel de demers, în perioada asupra căreia ne-am aplecat acum Florin Fieroiu a performat în acest fel cu actori de la Teatrul „Nottara", în DaDaDans şi în Dansolitude, iar Vava Ştefănescu, cu actorii Teatrului „Tony Bulandra" din Târgovişte, în Visele călătorilor de pe Titanic. Şi exemplele alese sunt cele în care modalităţile de expresie nu s-au interferat cu teatrul, ci au fost exclusiv exprimare corpoală.

O formă aparte de artă scenică se practică la Teatrul Masca. O formă care le pretinde actorilor acestui teatru să fie în egală măsură artişti dramatici, dar şi dansatori, mimi, cântăreţi şi jongleuri sau acrobaţi la nevoie, deschişi deci spre cât mai multe modalităţi de afirmare scenică. De-a lungul ultimilor ani, ei şi-au pus în valoare capacitatea de expresie corporală, ghidaţi de coregraful Ioan Tugearu, într-o serie de piese dintre care amintim La români sau Cabaretul Naţiunilor, iar nu de mult, în Ghetto Blaster au experimentat stilul propriu Vavei Ştefănescu. De curând, o altă tânără coregrafă, Ioana Macarie, a construit cu o grupă mare de actori ai Teatrului Masca, şi anume cu Ana Maria Pâslaru, Dora Iftode, Ana Sivu-Daponte, Andrei Gonezi, Ionuţ Ghenu, Laura Dumitrescu, Aurel Sandu, Bogdan Anghelescu, Alina Crăiţa, Valentin Mihalache şi Sorin Dinulescu, cărora li s-au alăturat doi artişti din lumea dansului, Doina şi Florin Botiş, o lucrare complexă de teatru-dans, Una Historia de Tango. Piesa, susţinută şi de scenografia şi costumele create de Oana Drăghici, este concepută, aproape în egală măsură, cu mijloacele corporale ale teatrului mut cât şi cu mijloacele dansului, fiind alcătuită dintr-o succesiune de scene care urmărsc, aşa cum sugerează şi titlul ei, modul cum s-a născut tangoul, pe stadă şi în taverne, cum a trecut apoi în saloane şi s-a răspândit în medii diverse, căpătând treptat o tot mai mare strălucire. Este interesantă această revenire a interesului pentru tangoul care era la modă cândva, dansul de salon al bunicilor şi părinţilor noştri, preluat astăzi de artişti ai scenei - să ne amintim şi de creaţia lui Răzvan Mazilu de la Teatrul Odeon, Un Tango mas. Probabil că mulţimea filmelor sud-americane şi crearea unor şcoli şi concursuri de profil au readus şi în atenţia creatorilor această formă de dans pasional. În forma în care se configurează în prezent, tangoul are o tehnică remarcabilă a picioarelor, în timp ce partea superioară a corpului rămâne de o eleganţă reţinută. Aceste caracteristici sunt vizibile şi în creaţia Ioanei Macarie, senzualismul difuz al mişcărilor neatingând niciodată vulgaritatea. Duetele se aseamănă uneori unor întreceri între parteneri, care deţin unul sau altul o mică parte solistică, dar această întrecere îi apropie şi mai mult. De reţinut mai este şi modul cum paşii alunecă pe podea, în consonanţă cu suportul muzical, cu sinuozităţi şi opriri brusce. Şi, deşi tangoul poate părea doar un simplu dans de salon, în variantele sale scenice, pretinde partenerilor o mare concentrare interioară.

Ca şi în alte situaţii mai sus evocate, corpurile actorilor Teatrului Masca s-au lăsat remodelate de gândirea coregrafică a Ioanei Macarie, configurând un spectacol care a prins un contur expresiv prin mijloacele dansului.