Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Un visător de redescoperit: Radu Teculescu de Ion Pop

Numele lui Radu Teculescu este, astăzi, aproape necunoscut. Moartea prematură, când nu împlinise încă 29 de ani, nu i-a lăsat răgazul unei afirmări meritate de talentul foarte promițător anunțat de versurile pe care apucase să le publice în câteva periodice de după război și mai ales în cartea sa de debut cu titlu „exotic”, Sixto Escobar, în 1945. Din păcate, avea să fie și ultima apărută, căci autorul ei a fost răpus de fitizie, boală atunci neiertătoare, la 27 ianuarie 1953. Dintre cele patru volume pe care le-a mai putut încheia – După Decembrie, Vulturul palid, Noul Robinson, Polul Vest –, primele două au fost scrise, după cum menționează autorul însuși, într-un sanatoriu brașovean, în intervalele decembrie 1945-mai 1946, respectiv 24 octombrie-6 aprilie 1947, celelalte cuprind poezii în majoritate inedite, doar câteva fiind tipărite în reviste. Nu le-a publicat în anii care-i mai rămăseseră de trăit, și nici nu lear fi putut publica într-o epocă în care o poezie ca a lui, de intime confesiuni și amare rezonanțe elegiace, nu mai era îngăduită de cenzurile „realismului socialist”, impus de regimul comunist ca unică perspectivă asupra omului și a lumii.
Poetul se născuse la Alba Iulia la 2 iulie 1923, ca fiu al istoricului literar, folcloristului, îndrumătorului cultural Horia Teculescu, descendent dintro familie cu însemnate merite în lupta pentru Marea Unire: bunicul dinspre tată, Ioan Teculescu, protopop ortodox de Alba Iulia, ales în 1922 episcop al Armatei Române sub numele Iustinian, fusese președintele Consiliului Național local Alba la 1 Decembrie 1918, iar tatăl era un apropiat al Cercului Literar de la Sibiu, prieten, între alții, cu Lucian Blaga, cu care fusese coleg la Liceul „Andrei Șaguna” din Brașov. Radu Teculescu își făcuse studiile la un liceu din Sighișoara avându-l ca director pe părintele său (mort în 1942), urmase doi ani la Facultatea de Drept din București, de la care se retrăsese apoi din cauza bolii, iar ultimii ani de viață și i-a petrecut la Brașov, cu internări periodice în sanatoriul de tuberculoși, împovărat de o situație materială mereu precară. Era prezent în periodice precum „Revista tineretului”, „Universul literar” și „Revista Fundațiilor Regale”, dar mai ales în „ziarul de luptă și dreptate” „Fapta” (1943-1948), de sub direcția lui Mircea Damian. Biografii săi ne spun că în etapa bucureșteană a vieții Radu Teculescu a avut strânse legături cu scriitorii tineri ai momentului, împărtășindu-le viața boemă, – sunt cei care vor fi situați în „generația războiului” – Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ben Corlaciu. Alături de ei și cu încurajarea „cerchiștilor” sibieni, a întemeiat în redacția ziarului „Fapta”, grupul literar „Pagina a doua” sau „Grupul Literar București”. La Brașov, unde s-a stabilit spre sfârșitul anului 1945, a fost, de asemenea, foarte activ, a lucrat la ziarul „Drumul nou”, la care a susținut rubrici permanente în perioada de frământată tranziție spre regimul comunist și după instalarea lui. A fost secretar al Filialei locale a Uniunii Scriitorilor, a înființat în 1949 un cerc literar muncitoresc la Uzina de Tractoare, scriind paralel, fără tragere de inimă, versuri „aliniate” politic (colabora și la revista „Flacăra” din Capitală), dar și o piesă de teatru, Oameni și năluci, respinsă de Teatrul Național din București, pe motivul că ar fi „demoralizantă”, iar în colaborare cu soția sa, bucovineanca Sidonia Drapaca, fiica unor profesori din Cernăuți, refugiați la București, a tradus din poezia lui Maiakovski și câteva dintre piesele lui Cehov. Din franceză, a tălmăcit romanul italianului Ignazio Silone, Fontamara. Ultima poezie i-a fost publicată în „Almanahul literar” clujean (viitoarea „Steaua”), în februarie 1953. Aflăm și că făcuse un contract cu Editura pentru Literatură și Artă, cu titlul Pe baricadele vieții, care n-a mai apărut. A ținut, cu intermitențe, și un jurnal (Jurnalul lui Aconcagua), conservat în trei caiete de a doua sa soție, Ely (Lavinia) Iovan, actriță la teatrul din Brașov, cu însemnări din perioadele 3 noiembrie-11 decembrie 1945, 20 ianuarie-12 iunie 1949 și 1-5 ianuarie 1951, din care s-au publicat doar câteva pagini, postum. O însemnare din 1951 mărturisește obsesia plecării în străinătate, spre geografiile visate, cu gândul la fratele său Gelu, stabilit în Australia (Datele sunt preluate din capitolul intitulat Radu Teculescu, (1924-1953) – poet al unei agitate perioade literare, în volumul Teculeștii din neam în neam, semnat de Luminița Cornea, Constantin Catrina și Ioan Lăcătușu, Editura Angvstia, Sfântu Gheorghe, 2006, p. 205-225).
Dintre puținele opinii critice exprimate despre scrisul poetului, este citată cea, foarte pozitivă, a lui Șerban Cioculescu, la debutul său cu volumul Sixto Escobar, din 1945: „poem al explorării pe meridianele visului, Sixto Escobar unește eleganța parnasiană a versului cu aspirația modernă către necunoscut” (Cf. Op. cit., p. 210). Astfel formulată, caracterizarea criticului sugerează situarea poetului într-o arie de sensibilitate apropiată mai degrabă de începutul nostru de secol liric, când se producea desprinderea poeziei de o anume clasicitate și deschiderea către orizonturile novatoare ale „evaziunii” simboliste. În sinteza sa despre Generația războiului (1968), Emil Manu îl amintește doar în treacăt ca pe un „tonegarian bizar”, fără să-și argumenteze calificarea. E de spus că nici comentatorii mai recenți, ziariștii Grigore Cojan, Mihai Nadin, Titus Vâjeu, Lidia Popițan, nu depășesc generalitățile, mulțumindu-se să vorbească despre „un poet de rafinată descendență simbolistă”, „un neliniștit al aventurii umane” sau „un pasionat de descoperirea a noi tărâmuri spirituale”.
În aceste condiții, inițiativa domnului Tudor Teculescu, fiul poetului, de a propune o ediție cuprinzătoare din creația tatălui său, aflată acum în pregătire, e foarte bine-venită. Sunt reunite în ea pentru prima oară toate cele cinci volume ale sale, permițându-se în felul acesta accesul la întregul scrisului său liric așa cum a fost structurat de autor. E de precizat că în acest ansamblu Radu Teculescu nu a considerat demne de a fi prezente versurile scrise la comandă socială, dictate de rețetarul „realist-socialist”. Putem așadar considera că autentica sa moștenire lirică e cea cuprinsă între copertele volumului pregătit acum pentru tipar. E un „dosar” ce merita, cum vom vedea, să fie scos la lumină pentru o mai dreaptă situare a poetului așa de brutal lovit de soartă în contextul timpului său literar frământat și al unei generații în cadrul căreia numele său se cuvine a fi reînscris sub lumini ceva mai atente. Interesantă pare a fi și publicistica sa care, alături de paginile de jurnal, i-ar putea rotunji imaginea, cu o altă ocazie editorială, dacă ne uităm la cronologie, observăm cu ușurință că foarte tânărul poet a apărut într-un moment dintre cele mai dificile ale istoriei literaturii române, în care numai o anumită precocitate i-a îngăduit să-și cristalizeze rapid o fizionomie relativ individualizată, cu trăsături evident tulburate de mersul „vremurilor noi”, care nu i-au îngăduit să-și publice cărțile următoare. Altor confrați li s-a frânt, de asemenea, drumul început sub constelația „generației războiului”, fiind obligați să se conformeze directivelor proletcultiste înainte de a fi reușit să se exprime cât de cât convingător în limbajul pe care promiteau a-l sluji. A fost, de pildă, cazul unor tineri ca A. E. Baconsky și al lui Victor Felea, viitori „steliști”, cu ecouri, în primele încercări, dinspre aceași generație postbelică, deviați spre o primă fază „proletcultistă”, în timp ce talente remarcabile, cu ucenicie la Cercul Literar de la Sibiu, precum Radu Stanca și Ștefan Aug. Doinaș, nu și-au putut publica la timp cărțile, trebuind să facă, la rândul lor, concesii asprului climat al epocii
Sixto Escobar, titlul cărții din 1945, preia, după toate aparențele, numele celebrului, atunci, boxer portorican, despre care se spune că n-a fost doborât niciodată la podea de adversarii săi, ci învins doar la puncte, fapt ce poate justifica simbolic această alegere de către un om aflat în confruntare permanentă și dramatică cu boala necruțătoare, fără să se dea, însă, bătut. Va fi fost sugestivă pentru autor și rezonanța exotică a acestui nume evocator de ținuturi îndepărtate (într-un poem, el e asociat ipostazei de corăbier) cu sonorități care le-au plăcut și unor lirici români ca Ion Minulescu. Titlul avertizează și asupra acestei filiații: simboliștii francezi, până la Mallarmé inclusiv, fuseseră fascinați de orizonturi necunoscute, de țărmuri noi, de geografii solare. Nu putea lipsi din repertoriu nici Edgar Allan Poe, reactualizat la tânărul autor român prin romanticul erou, călător și el pe ape vaste, Arthur Gordon Pym, și prin lugubrul, fatidicul Corb, emblematic, din nefericire, și pentru soarta sa tragică. Este, desigur, o reciclare decalată, târzie, a acestei prestigioase tematici, reactivată într-un moment istoric agitat, cu anxietăți readuse la suprafața expresiei de anii războiului și urmările sale imediate. Era un conflict resimțit acut, de exemplu, de un Constant Tonegaru, pe care poemele din Plantații (1945) îl vor exprima spectaculos în epocă, ecou ale unei sensibilități crepusculare, de sfârșit de epocă, stânjenită de o lume croită pe alte coordonate, sfidând reveriile anacronice ale cuiva, „ultimul de la 1200”, complexat de a fi tributar recuzitei desuete, estetizante, romantico-simboliste.
Lectura cărții de debut a lui Radu Teculescu dezvăluie un poet ce poate fi ușor pus sub eticheta „generației războiului”, în spațiul căreia îi putem recunoaște un timbru particular, conferit de tonalitatea visătorelegiacă mult mai subliniată decât a unora dintre congenerii amintiți. Radu Teculescu nu e un vizibil revoltat social cu adresă precisă la starea de lucruri contemporană, accentele de frondă și „poza” de nonconformist afișată de alții nu sunt și ale lui, și nici apelul la limbajul dezinvolt-cotidian nu e foarte marcat. El este încă un poet al rostirii „înalte”, elegiac-visătoare, căutător al unui echilibru sufletesc grav tulburat de precaritățile biologice, iar „veacul putred” despre care va vorbi undeva îl incită mai degrabă la căutarea de refugii ideale, decât la reacții contestatare majore. El se va manifesta ca un neoromantic care se simte oarecum întârziat în vremea lui, conștient – și aici se întâlnește într-adevăr cu Constant Tonegaru. Cultura sa poetică este, cum ne spun cele câteva referințe livrești prezente în texte, preponderent franceză, deși poetul cunoștea bine mai multe limbi, și din spațiul poetic francez el exploatează aproape exclusiv depozitul de motive al simbolismului, în primul rând constelația de figuri ale evaziunii, cum anunțam mai sus. Poezia liminară a volumului se intitulează semnificativ Limane (ca întregul ciclu pe care-l deschide), textul e construit pe o urzeală de vocabule din familia semantică a căilor de comunicație și a vehiculelor ce asigură deplasarea: cărări, căi, drumuri, corăbii „plutind pe ape de-azur”, spre toate punctele cardinale, toate vânturile, dar fără vreun marcat gust al aventurii, căci limanul vizat e unul „de liniști de-mpăcare”... Se va vorbi la alte pagini – de pildă în ciclul Itinerar pacific – despre locuri îndepărtate, Samoa, Islas de las Marquesas, Tahiti asociat inevitabil cu pictorul Gauguin, Pago-Pago, Ronggold sau Fidji-Port Resolution, se va evoca aventura unui călător ca francezul Gerbault, sub Crucea Sudului... În decorul oarecum convenționalizat la acea dată, – țărmuri cu palmieri, atoli, corali, piroge, pescăruși, se insinuează atmosfera crepusculară – „amurgul, ca o floare sau o rană”, „înnoptarea fără vis și stea”, „marea... de purpură și sânge”, „un goeland (ce)-și proiectează umbra”, lăsând să transpară și sursa livrescă, într-un poem – Cu tine, Arthur Gordon, unde eroul lui Poe atrage și referința la „umbrele –albatrosului iubit de Baudelaire pe-alte ape”... E rememorată oarecum o „fin de siècle” evocată cândva de un Ștefan Petică, cu nostalgia „veacului ce moare” și cu „ultima din păsări călătoare, / Ca ultimul Quijote-nfrânt în mine”, o nouă „moarte a visurilor”. Tonul general e dat însă, cum notam, de presentimentul plecării definitive – „Marea Plecare”, al celui „născut odată cu Moartea”, care simte cum „cresc în (el) buruienile morții”, îmbiat „spre-abise cu liniști prea sumbre”. Departe de a-i prefera, fie și forțat de noile ritmuri ale vremii, ca Tonegaru, „lui Iulius Caesar un erou mai recent”, visătorul pur care e Radu Teculescu opune, în versuri inspirate, spectacolului modernității mașiniste, dominată de „lexicoane și cifre” și obligând la retrageri în „sere bolnave” și la afișarea unor măști „grave”, reveria acelorași plecări spre zări necunoscute, ca tot atâtea evadări din „veacul putred”. Se vede limpede că e și el un nemulțumit de vremurile în care trăiește, dar nu le vituperează cu violențele de limbaj ale altor confrați ce urmează făgașe trasate cândva de avangarda literară. Nu e nici măcar ironic, nu afișează nici postura frondeurului, a marginalului ce sfidează agresiunile zilei, ci rămâne între frontierele mai fragile ale visării neoromantice, cu, totuși, o anume detașare, mai apropiată de luciditatea poetului modernist. Nici poezia „tavernalelor” nu are la el aspectul decadentbacovian la care trimiteam vorbind despre Ben Corlaciu. Vreo două poezii, ca Hei cârciumar și Vera Cruz, sugerează mai degrabă o romanță ce înscenează muzical beția unui visător cugetând melancolic la moartea apropiată. Pe linia neoromantismului deja semnalat, sugerând recuperarea dimensiunii naturale a vieții amenințate de alienarea civilizației moderne, e introdusă în acest univers figura zeului Pan („Pan cântă / Elegia toamnelor ce curg înspre șes / Cântă sau plânge / Pentru vara asta ce faldul și-l strânge / Sau pentru tristețea ce-n suflet se-mplântă / Prea des, / Mult prea des”), o amintire desigur blagiană, iar prezența îngerului împrumutat din Coran, în titlul ciclului al treilea al volumului, Israfel, cântând pe coarde de lut cu „cea mai fermecătoare voce dintre toate vietățile pământului”, nu poate sugera decât tot un fel de reverie a regăsirii a unei armonii pierdute a ființei. Dacă e vorba de ecouri, ar putea fi făcute câteva trimiteri și la Arghezi ori Eminescu, poate la Emil Botta... Cartea se încheie cu reluarea aceleiași obsesii a visului („La porțile visului, în veghe deșartă, / Am cerșit pâinea uscată și-amară” – versuri ce pot aduce aminte de figura altui confrate, Dimitrie Stelaru, nu fără a mai pomeni prezența simbolică a visătorului alter ego, Sixto Escobar, asociat cu gândul la „marele larg” și cu „viitoarele nave cu pânze de-argint” pe catargul cărora vor flutura „fantomele” visătorilor solitari din clipa prezentă...
Ca visător impenitent se autodefinește subiectul liric și în volumul inedit Noul Robinson, ce reeditează simbolic figura personajului din cărțile copilăriei. Plecările rămân și aici un motive central, – „Ne cheamă-o mare calmă, caldă, / Cu insule miraj, și-n zări catarg / Și vidul biet, Pacificul ni-l scaldă” – se scrie în Predoslovie - ca și visul care circumscrie universul imaginar, adăugând insulei oaza-refugiu: „Ne refugiem în vis ca într-o oază”. Este, însă, mai mult ca niciodată „visu-nfrânt: epavă” – al unui subiect ce se știe deja condamnat. Se înmulțesc temele veștejirii și stingerii, domină atmosfera cu descompuneri în aur și sânge a toamnei, ploi mai mult verlainiene, muzical-monotone, decât bacoviene, fac ecou, de departe, unui simbolism uneori intensificat în coloristica ceva mai păstoasă, de sursă expresionistă a unor stări, materii și embleme Referințele livrești orientează lectura tot către zona simbolistă, de la Verlaine („Un ultim vers vom citi din Verlaine / Apoi, triști porni-vom spre nicăieri”) și Laforgue („Ne purtăm tristețile-n duminici prin grădini”), la Francis Jammes, chiar la modernistul boem Cocteau, înscris o dată alături de regizorul Max Reinhradt și de coregraful Serge Lifar, printre „demonii” inspiratori... Poetul îmbracă, precum în Petică și Minulescu, costumul de „singuratic pelerin” pornit spre ținte necunoscute – una e tot simbolistul Finister, capăt de continent deschis spațiilor marine; altundeva se aude un ecou macedonskian: „Eu sunt pelerinul tăcut și stingher / Spre Mecca visărilor noastre pornit”...
Comparativ cu asemenea versuri, cele din volumul După Decembrie mărturisesc o oarecare revigorare a stării de spirit, sugerând apropierea de date ale vieții imediate, cotidiene, cu reducerea paralelă a reveriilor cumva abstracte, care cereau majuscula, ca și tonul mai intim-confesiv din câteva frumoase poeme de dragoste. O poezie amintind, prin simplitataea notației, de „stanțele” bacoviene, spune mult despre acest proces de reapropiere de „omul concret” și de lumea lui: „Trenuri de noapte / Șerpi / Șoapte / Miezul pământului / Flăcări prin vise / Felinare putrede / Ceață / Gările cântului... // Nesfârșiri, depărtări / Cine tresare prin somn? / Undeva / Cantonul 207 / Nici o oprire / Îngândurări...” (207). În Polul Vest, și în Vulturul palid, revin cu o insistență nouă, reveriile evaziunii, visele cu personaje de navigatori și tărâmuri de departe. Ca în Blaga, „Ultimele aripi vor fâlfâi a plecare / Și cerbii vor merge să-și caute moartea-n desișuri, / Curând, alte aripi, mai sumbre, mai sure, / Vor pluti peste zare”... Repertoriul de tradiție evazionist-simbolistă reapare în forță (vezi ciclul Fântânile din Benares, cu „marea visărilor”, „roza vânturilor”, „orizonturi”, cu o notă de tristețe adusă de obsesia morții Un apel mai ambiguu se aude într-unul din poemele finale: „Va veni desigur cel ce-mi va spune: «Hai, Teculescule! / Barca e trasă. Ora-i prielnică»”; dar, imediat: „Ce trist e să mergi neștiind unde mergi” și, mai încolo apar „pustiul care așterne mantii largi de cenușă”, „columba ftiziei, roșie din piept”... Nu poate fi uitat, totuși, un vers foarte frumos, în care ni se spune că „Mai curând, mai târziu, / O dată în viață toate lucrurile cântă”...
Cum se poate vedea, cele cinci volume de poezii scrise de Radu Teculescu au apucat să construiască foarte devreme un mic univers care, dacă nu e numai al său, ci se împărtășește și din multiple ecouri de lectură, a reușit totuși să-și găsească, cu ezitări, ocoluri, reveniri, un timbru ce poate fi recunoscut într-un cor de voci lirice contemporane relativ armonizate. Poate mai mult decât toți aceștia, poetul brașovean a rămas ancorat în convenția acelor reverii în parte „datate”, pe care a reușit însă adesea să le pună în ecuație cu lumea pornită pe calea alienării, a rupturii cu natura, purtând încă stigmatul traumelor provocate de un măcel abia încheiat, cu urmări încă greu de prevăzut. Putem regreta scurtimea acestei existențe însuflețite până la termenul tragic de o energie sufletească sisific reînnoită, cu gândul că, dacă ar mai fi trăit, ar fi depășit momentul de silnic compromis ideologic, regăsind un drum pe care pornise cu pași siguri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara