Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un vers şi o vioară pentru împăcarea cu viaţa de Luminiţa Voina-Răuţ

Afost a doua mea întâlnire cu Pippo Delbono. Incredibil acest artist! După Minciuna din 2008, un spectacol total – jumătate fellinian, jumătate delbonian – Pippo ne invită la un exerciţiu de admiraţie a vieţii. O vioară, genial mânuită de Alexander Bălănescu, câteva versuri, semnate de Antonin Artaud, Pier Paolo Pasolini, Arthur Rimbaud sau T.S.Eliot, nu interpretate, ci jucate în chip de ritual ori de incantaţie, versuri dansate, cântate, urlate de Pippo Delbono – iată spectacolul, inspirat intitulat Iubire şi carne. Ne invită regizorul-actor Pippo să privim cu alt ochi viaţa, cu un ochi compătimitor, ades înţelegător, chiar înţelept, această scurtă trecere pe pământ pe care noi o numim simplu existenţă. Condiţia umană în desfăşurarea ei. Pippo Delbono ne pune în faţă o oglindă şi-n ea ne privim: uitaţi-vă la voi, vă place ce vedeţi?
Din start, ne spune, prin poezia pe care cu grijă a ales-o: noaptea e viaţă, iar soarele moarte. De aici porneşte totul. Dumnezeu a inventat microbii, zice un poet, pentru ca noi să credem în oameni, dar omul e bolnav, el e prost alcătuit, şi atunci? Atunci ne rămâne să alegem, să privim simplu în jur şi să-i ajutăm pe cei aidoma nouă, să nu fim doar bestii, uneori simple bestii erotice!
Alexander Bălănescu acompaniază melodic trăirile lui Pippo Delbono. Odată, cu seriozitatea-i nedezminţită, violonistul ni se confesează: a lăsat oraşul cenuşiu departe şi a ales calea exilului, grea cale în care a trebuit să deprindă alte valori, alte gusturi, alte culturi...
Pippo, preluând parcă ideea, îi vorbeşte despre origini: Tornerò – mă voi întoarce, cântă el grav, în Liguria natală: acolo am venit pe lume, într-acolo mă duc într-un final...
Iubire şi carne spuneam că se numeşte nonconformistul spectacol. Dragostea, în câte închipuiri ni se arată într-o viaţă de om? Dragoste tăioasă, ca lama de pumnal, care desparte; iubire crudă, care ucide. Iubire de mamă, posesivă, dar laşă. Pippo Delbono vorbeşte degajat despre moarte. Şi-o asumă – fie că-i vorba despre Lucia, actriţa din compania lui, alături de care a jucat 20 de ani şi pe care mama lui şi-ar fi dorit-o drept noră, Lucia sinucigaşa de-acum un an, fie că vorbeşte despre propria-i mamă, moartă şi ea tot cu un an în urmă – şi ne-o prezintă calm şi trist, dar fără patetism.
Rosteşte, imploră, cântă, declamă pe versurile lui Pasolini despre mamele laşe, mediocre, feroce, dedicând poezia pasoliniană celor două femei dispărute. E o poezie ce frizează insuportabilul, tulburător de adevărată însă. Ce spune Pasolini despre mame?
Că-s laşe cu toate crescându-şi copiii să-şi plece capul pentru a cere o slujbă, pentru a fi practici şi a nu-i ofensa pe cei privilegiaţi. Mame mediocre care-şi învaţă odraslele să accepte fericiţi sclavia, mame feroce apărându-şi puţinul avut: salariul, „normalitatea”, spre a bine-vieţui. Totul în numele SUPRAVIEŢUIRII! Mame servile, obişnuite de secole să-şi plece capul fără iubire, strigând copiilor lor: gândiţi-vă numai şi numai la voi, fără milă ori respect pentru ceilalţi; dar cu ce preţ toate astea? Şi atunci, unde-i libertatea, se întreabă retoric Delbono...
Un alt vers ne spune: voi oamenii să vă întoarceţi în ceruri. Carevasăzică nu în pământ, căci nu din lut suntem, ci din văzduh! Din cer venim, în înaltul lui să ne întoarcem; să învăţăm în sus să privim!
Iar atunci când te afli între viaţă şi moarte, aşteptând la hotar împlinirea destinului, privirea să-ţi fie întoarsă tot înspre viaţă!! Oprindu-se asupra poeziei lui T.S.Eliot, citind-o fericit parcă, Delbono stă ţanţoş tocmai pe acest hotar şi se joacă...
Versurile acestea – pe care Pippo cântă grav, imită plânsul pruncului la naştere, horcăitul muribundului ori onomatopeele fiarelor sălbatice – sunt străbătute toate, pe muzica în care recunoşti sonorităţile Cvartetului Bălănescu, fie că-i vorba de Love Scene, Waltz, Still with Me, The Young Conscript and the Moon, de un puternic fior catharctic. E un spectacol visceral, o palmă peste obrazul tău de muritor amorţit, un poem-rugăciune despre condiţia umană. Dar mai ales e un strigăt al omului însingurat către ceilalţi oameni: condiţia noastră e efemeră, e plină de mizerii, şi totuşi suntem liberi... Liberi să ne împăcăm cu viaţa!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara