Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Puzzle:
Un vehicul prodigios de Gabriel Chifu

În seara zilei de vineri 3 martie, în Sala de Consiliu a Uniunii Scriitorilor, a avut loc un eveniment special: marcarea a patruzeci de ani de la înființarea Cenaclului de Luni. Cu acest prilej s-a lansat o carte frumoasă intitulată chiar Cenaclul de Luni – 40, apărută la Cartea Românească, sub îngrijirea lui Ion Bogdan Lefter și Călin Vlasie.
Culegerea, care se citește cu plăcere, este un puzzle captivant, o reconstituire a Cenaclului făcută din felurite unghiuri surprinzătoare și folosindu-se diverse formule expresive – evocări, scrisoare deschisă, mese rotunde, amintiri de cenacliști, portrete, jurnal, opinii despre acest fenomen ale unor critici literari de azi, documente, chiar și din arhivele Securității.
În fața publicului s-au aflat trei dintre protagoniști, Nicolae Manolescu, profesorul de literatură, conducătorul Cenaclului, și doi dintre inițiatori, Călin Vlasie și Ion Bogdan Lefter. Mărturiile lor au fost pline de miez și de franchețe, emoționante. Apoi, neprotocolar, cu deschiderea care a fost proprie Cenaclului de Luni, au fost invitați să ia cuvântul și cei din sală. Rând pe rând, s-au confesat ceilalți lunediști veniți la aniversare, Magda Cârneci, Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, din nucleul tare al Cenaclului și apoi cei cu prezențe pasagere, Simona Popescu, Ioan Mihai Cochinescu, Nicolae Stan, dar și alții, fără legătură explicită cu Cenaclul, ca Eugen Negrici, Irina Horea, Mihaela Miroiu, Petre Barbu ori subsemnatul.
Eu, unul, am ținut să precizez de ce n-am participat la Cenaclu: debutasem înaintea colegilor mei de generație biologică (pe atunci deja publicasem două volume de versuri), dar și trăiam în alt oraș, la Craiova, unde încercam și noi, tinerii de acolo, strânși în jurul lui Marin Sorescu și al revistei „Ramuri”, să instaurăm un astfel de spațiu, al libertății de spirit necondiționate; evident, totul se petrecea la scară mai mică și cu un ecou redus, fiindcă eram mai puțini și eram doar zonali, nu centrali.
Dar, mai important, în intervenția mea, mi-am exprimat o anumită convingere, consolidată în ani: dacă vorbim despre Cenaclul de Luni trebuie să recunoaștem apăsat că, într-o lume românească care nu excelează la capitolul proiecte duse la bun sfârșit și edificii impozante, construite durabil, el, Cenaclul, este un asemenea proiect, este un asemenea edificiu. Reușita sa se dovedește astăzi – când avem, insist, avantajul unei perspective cuprinzătoare date de trecerea timpului – impresionantă și incontestabilă. Această generație, acest grup de tineri scriitori au marcat nu doar literatura de după ei, felul cum s-a scris mai apoi poezie, dar au schimbat și înțelegerea, lectura poeziei dinainte, au influențat, în chip fulminant și paradoxal, chiar și lirica generațiilor premergătoare. După Cenaclul de Luni, lucrurile n-au mai arătat la fel în poezia română, ca după un fel de seism care se întinde în timp, și-n anii dinainte, și-n cei din spate. Iar dacă discutăm despre destinele individuale, în afară de cei dispăruți prematur, care însă au lăsat și ei urme de neșters în poezie, Ion Stratan, Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Alexandru Mușina, cei mai mulți lunediști sunt astăzi personalități active, care s-au realizat strălucit prin opera literară proprie, dar și prin prezența lor larg culturală, universitară și în viața publică.
Iar problema pe care o aveau atunci de rezolvat acei tineri scriitori era una imposibilă, fără soluție parcă: oameni dintr-o generație biologică voiau să intre în literatură și, fiindcă încercau să schimbe felul cum se scria poezie, aveau de înfruntat generațiile literare dinaintea lor, confortabil instalate la masa (literară) plină de bucate (și, slavă Domnului, erau generații de valoare extraordinară, greu de clintit, și șaizeciștii, și cei din promoția ’70, având ca nucleu grupul clujean al echinoxiștilor!...). Simplul război generaționist, ne convingem prin desfășurările la care asistăm astăzi, este el însuși devastator. Dar în plus grupul amintit, generația ’80, mai avea de trecut atunci un obstacol practic de netrecut – și anume, regimul politic din țară, comunismul în variantă românească ajuns, în anii ’80, la paroxism insuportabil: cum să scrii liber, iconoclast în asemenea condiții de țară devenită temniță, irespirabilă? Părea o misiune cu neputință. Și totuși acei tineri au izbutit. Și-au inventat un vehicul prodigios, acest Cenaclu de Luni, în stare să-i ducă în stația unde voiau să ajungă. Un tren s-ar zice, cu o locomotivă puternică. Dar, în realitate, vehiculul născocit de lunediști era mai mult decât un tren, era și un submarin, și un avion, sau un camion, ori o mașinărie militară cu șenile și guri de foc, mă rog, un vehicul versatil pregătit pentru orice condiții și având, repet, un motor, criticul literar care i-a condus, capabil să-i scoată victorioși din încercarea asta ce părea sortită eșecului, pe vremuri istorice ca acelea atât de potrivnice. Cam despre asta e vorba.

P.S. Seara s-a prelungit frumos, scânteietor, cu povești încărcate de nostalgii și de amiciție, dar a avut și o notă de pronunțată, nereprimată amărăciune, ce l-a copleșit mai ales pe cel aflat cândva la cârma Cenaclului. Amărăciunea era pricinuită de ruptura, de fapt prăpastia, care, în mod absurd și inexplicabil, i-a despărțit pe cei aflați odinioară laolaltă și care, actualmente, provoacă un rău enorm vieții noastre literare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara