Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Un umanist numit de Angelo Mitchievici

Trumbo Trumbo (2015) Regia: Jay Roach; Scenariu: John McNamara, Bruce Cook; Cu: Michael Stuhlbarg, Elle Fanning, Diane Lane, Bryan Cranston;Genul Filmului: Biografic, Dramă; Durata: 124 minute; Produs de: Groundswell Productions; Distribuitorul internaţional: Bleecker Street Media.

În biopicul său Trumbo, Jay Roach îşi propune un subiect controversat şi nebulos din istoria Hollywood-ului din anii ’40, ’50, ceea ce i-a asigurat şi publicitatea: operaţiunea de denunţare şi linşare mediatică a actorilor, scenariştilor şi regizorilor cu simpatii comuniste care au alcătuit o faimoasă listă neagră.

În contextul Războiului Rece, o serie de organisme constituite atunci, precum Comitetul pentru Activităţi Neamericane, au preluat iniţiativa unei „epurări” a reputatelor studiouri de film de o serie de „duşmani ai poporului”. La această delicat-dedicată operaţiune s-au alăturat şi o serie de vocali membri ai breslei precum cunsocutul actor John Wayne (David James Elliott) sau intransigenta articlieră Hedda Hopper (Hellen Mirren). Printre cei puşi la stâlpul infamiei s-a aflat şi talentatul, dar intratabilul scenarist Dalton Trumbo (Bryan Cranston), membru al Partidului Comunist American din 1943, care a făcut şi un an de închisoare pentru acuzaţia ridicolă de a fi sfidat Curtea Supremă. Filmul se focalizează pe situaţiile comico-dramatice ale supravieţuirii lui Trumbo în sistem, scriind şi vânzând scenarii preluate sub alte nume, fapt care a devenit pe cât de notoriu pe atât de hilar la un moment dat când aceste scenarii au contribuit considerabil la succesul unor filme precum Vacanţă la Roma, Spartacus sau Exodus, unele răsplătite cu premii Oscar. Jay Roach a speculat inteligent acest potenţial dramatic care a beneficiat şi de aluatul ideologic convenabil. Aici însă se află motorul în doi timpi al acestui film. Trumbo se declară comunist, iar legea nu interzicea această afiliere în regimul pluripartitist al democraţiei americane. În acelaşi timp, aderarea sa la comunism în context constituia pentru majoritatea americanilor un act de trădare, cel puţin în acel moment al unei psihoze generalizate. Trebuie, poate, amintit procesul soţilor Rosenberg condamnaţi la moarte în 1951 pentru a fi livrat sovieticilor date despre fabricarea bombei atomice. Ce fel de comunist este însă Trumbo? Nici scenaristul John McNamara şi nici Jay Roach nu au insistat cu această situaţie delicată. Însă, cel puţin, paradoxul pe care-l întruchipează Trumbo este enunţat pe înţelesul tuturor de către un „tovarăş de luptă”, comunistul Arlen Hirsch, care-i spune pe şleau: „Vorbeşti ca un radical, dar trăieşti ca un om bogat.” Un adversar îl caracterizează fără umor, dar nu lipsit de pertinenţă, în aceeaşi manieră ca „swimming pool socialist” (socialist de piscină) ceea ce am putea traduce prin gauche caviar. Adică, acei comunişti prosperi, manieraţi şi locvace din ţările capitaliste, Lenin îi numea „idioţi utili”, care susţineau dârz o ideologie ai cărei militanţi erau pentru confiscare proprietăţii private de ale cărei beneficii ei înşişi se bucurau din plin. Puţinele şi firavele idei „comuniste” ale lui Trumbo explicate într-o parabolă a sandvişului înrudită cu cea neotestamentară a peştilor sunt departe de a face din el un „radical periculos”, adică un maximalist, în traducere sovietică un „bolşevic”. Mai degrabă, acest simpatic „commie”, tovarăşul Trumbo, care nu vede nicio incompatibilitate între piscina şi proprietatea sa luxoasă şi comunism, este un social-democrat, susţinător al mişcării sindicale şi a drepturilor solicitate în stradă de către muncitorii din industria cinematografică. Nicio o vorbuliţă despre Marx, Lenin, Kautsky etc. Ridicolul afilierii sale la o doctrină pe care o confundă (oare?) cu drepturile omului, umanismul şi social-democraţia autentică este însă diminuat de o nuanţă care mută abil accentul de pe non-sensul comunismului întro ţară care trăieşte în logica competiţiei şi a dinamicii capitalului, modul de viaţă împărtăşit cu toată fiinţa de Trumbo, pe cel al prezervării constituţionalităţii. De fapt, revolta lui Trumbo are în vedere Primul Amendament, asigurarea libertăţii de expresie, libera afiliere, cu alte cuvinte o serie de fundamente ale democraţiei americane şi, în principiu, ale oricărei democraţii. Ne aflăm la o aruncătură de băţ de un alt film nominalizat la Oscar, Podul spionilor al lui Spielberg, unde lipsa de nuanţe şi mesajul patriotard livrat en gross sunt lamentabile. În joc, ni se atrage atenţia, nu este faptul dacă Trumbo sau colegii săi cu aceleaşi vederi ideologice sunt comunişti, ci dacă libertatea lor de expresie este respectată. În mod paradoxal, de pe poziţia cea mai anti-americană la acea dată, a adversităţii maxime, pseudocomunistul Trumbo luptă pentru valorile democratice americane. Ulterior eliberării sale, Trumbo îşi pierde elanul ideologic, pentru că niciodată nu a fost un „radical”, şi caută soluţii de supravieţuire. Aici intervine o a doua relativizare, într-un sens care conferă valoare umană şi firesc situaţiei dramatice. Trumbo este abandonat de foşti prieteni, de foşti parteneri de afaceri ca o adevărată bête noire, iar abjurările unor foşti foarte apropiaţi precum actorul Edward G. Robinson (Michael Stuhlbarg) sau colaboratori precum regizorul Buddy Ross (Roger Bart) oferă o perspectivă asupra comediei umane. Ne aflăm cu aceste situaţii dincolo de ideologie sau de mizele politice, în spaţiul vast al imponderabilelor umane. Drama cedează locul comediei, Trumbo revine în lumea filmului sub nume de împrumut, vânzându-şi scenariile peste tot. Colaborarea cu directorul unei companii de filme B, debordantul Frank King, execelent jucat de John Goodman, constituie un vârf al comicului investit în personaj şi situaţie. În fapt, aceste colaborări pe sub masă reabilitează nu doar personajul, un workaholic nervos şi talentat, cu nervul competiţiei în sânge ca un bun american, ci şi sistemul capitalist care recuperează talentul autentic convertibil într-o mare cantitate de „plusvaloare”. Tocmai acest mercantilism al eficienţei sădit în fiecare celulă a firii americane, nutrită sau nu cu etică prostestantă, mercantilism care face casă bună cu progresul şi bunăstarea, îl readuce pe Trumbo în lumina reflectoarelor. Şi aceasta în ciuda adversarilor săi intransigenţi precum Hedda Hopper distribuită într-un rol de tipul Cruela Deville cu toată recuzita, de la grimasă la discurs. În 1956, Trumbo câştigă un Oscar pentru The Brave One sub numele de Robert Rich, iar comedia creşte în amploare cu noi succese care-i câştigă ca suporteri pe regizori precum Otto Preminger sau actori precum Kirk Douglas (Dean O’Gorman) care nu se mai sfiesc să-l pună pe afiş. Trebuie spus că şi politica americană suferea schimbări cu un preşedinte precum Kennedy, după maccarthismul furibund al anilor ’50, chiar dacă regizorul nu o face pentru a nu diminua victoria revenirii lui Trumbo la finele cele mai „îngheţate” perioade a Războiului Rece. Oricum, reabilitarea infatigabilului scenarist este completă, recunoaşterea valorii sale ca scriitor se face la scenă deschisă, iar Trumbo poate să pună concluziile experienţei sale şi avatariilor ei histrionice. Şi aici, din nou lucrurile se cer a fi nuanţate; Trumbo descrie corect, dar în termenii hiperbolici ai unui rău totalitar, perioada vânătorii de vrăjitoare „roşii” din anii ’40, ’50, apreciind că nu a fost vorba decât de victime, şi unele şi altele, se subînţelege, a unei forme de radicalism. Nu cumva se află şi el printre victimele unei iluzii? Ce lipseşte din această frumoasă poveste despre „get up, stand up: stand up for your rights!” cum sună versurile lui Bob Marley? În mod cert, termenul de comparaţie, cel al „dictaturilor proletariatului” din lagărul comunist patronat cu mână de fier de Rusia Sovietică. Şi poţi înţelege de ce, pentru că „drama” lui Trumbo abia atunci ar deveni o comedie pe lângă tragedia hecatombelor umane din paradisul comunist. Este însă contrafactual să scoatem filmul din contextul său pentru a-l plasa în altul, dar necesar să nu uităm că regula jocului în acest film este totuşi aceea a unei democraţii care admite îmbunătăţiri şi în care adevărul poate triumfa. În celălalt context, la primul semn de insubordonare şi exprimare liberă, infatigabilul scenarist, comunistul Trumbo, ar fi rămas nu numai fără piscină, dar şi fără maşină de scris.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara