Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Un tărâm al literarului de Mircea V. Ciobanu

Modestă în producţii literare de anvergură, Basarabia a fost însă o bună scenă pentru spectacolele ficţiunii l i t e r a r e ş i u n s o l fertil pentru naşterea subiectelor şi prototipurilor. Parafrazându-l pe Houellebecq, putem spune că aici harta e mai interesantă decât teritoriul. Situarea „în drumul tuturor relelor” (motiv de lamentări şi scuze pentru rateuri) înseamnă şi a fi la intersecţia lumilor, după cum existenţa la frontieră (geopolitică!) te plasează – paradoxal? – în epicentrul dramelor.

„Marginalitatea” va naşte subiecte dintre cele mai diverse, de la contextul Rusoaicei lui Gib. I. Mihaiescu, până la pretextul Sufletelor moarte ale lui Gogol. Sau (pe teren local) de la Zbor frânt al transnistreanului Beşleagă, la Din calidor-ul „parizianului” Goma. Isai, personajul lui Beşleagă, traversând de câteva ori Nistrul în timpul războiului, e luat de nemţi drept spion rus, iar de ruşi drept spion al fasciştilor. Zona de frontieră te transformă în personaj fără voia ta.

Exact aşa cum pe Hlestakov îl face impostor anturajul. Nu numai fără voia acestuia, ci şi ignorându-i împotrivirea. Or, tocmai acest amănunt face diferenţa dintre comedia lui Gogol şi anecdotele din epocă despre impostori. Prototipul lui Hlestakov este Pavel Petrovici Tugoi-Svinin (autor de romane istorice şi note de călătorie, fondator al revistei literare „Otecestvennîe zapiski”), iar istoria se întâmplase în timpul călătoriei (de fapt, a unei „inspecţii”) a acestuia în Basarabia, în 1815. O ciornă a lui Puşkin (care i-a furnizat ulterior subiectul lui Gogol), fixează subiectul, cu aluzii la aventurile, comentate de beaumonde-ul artistic, ale lui Svinin (de altfel, un bun cunoscut al lui Constantin Stamati, îndemnându-l pe acesta din urmă să scrie).

Dacă unele personaje îşi încep viaţa literară în Basarabia, alţii şi-o încheie aici. Rămâne o enigmă de ce Ostap Bender, personajul lui Ilf şi Petrov, protagonistul dilogiei Douăsprezece scaune şi Viţelul de aur, decide să-şi încheie existenţa literară pe malul Nistrului. Pornit, în visul său nestăvilit, să evadeze din Uniunea Sovietică pentru ca să ajungă la Rio de Janeiro, ar fi putut să ia din Odesa un vapor spre Istanbul, dar el fuge în România. Unii cercetători, făcând legătură între numele celebrului personaj şi cel al oraşului omonim, sugerau că „Marele Combinator” trece Nistrul pe gheaţa fragedă a lunii martie 1930 vizavi de oraşul Bender (Tighina). Era ca şi cum eroul revenea, într-un scenariu iniţiatic obscur, la originile sale onomastice. Nu e chiar aşa, personajul traversează râul îngheţat în dreptul plaurilor din Nistrul inferior, lângă liman.

Când îi vede pe grănicerii români, Bender rosteşte fraza special învăţată (de la vreun localnic): „Trăiascu Romania Mare!...”. Iar atunci când străjerul acesteia îi confiscă, din mers, tiara de castor pe care o purta împărăteşte pe cap, Ostap îl ameninţă că se va plânge la Sfatul Ţării şi… „la Marele Huruldan”. Sfatul Ţării, parlamentul basarabean, care votase Unirea la 27 martie 1918 (punând începutul creării României Mari), nu mai exista în 1930. Era un evident lapsus (al personajului, nu al autorilor). Ca să îngroaşe gluma, naratorii adaugă pe lista instanţelor, în care Ostap se pregătea să conteste acţiunile grănicerilor români, Marele Hural (mongol, de această dată!), ducând contextul, într-o percepţie deformată a realităţii, la absurd.

Un personaj memorabil, originar din acest spaţiu interriveran, este bucătarul evocat de Günter Grass în Decojind ceapa (aflasem iniţial despre el din savurosul eseu al lui Eugen Lungu „Basarabeanul“ lui Günter Grass). „Basarabeanul” era un colonist neamţ (ţinutul a fost ani în şir o adevărată colonie de naţiuni), „repatriat” în urma pactului Molotov-Ribbentrop, dar reuşind până atunci să fie maistrubucă tar la Bucureşti, Budapesta, Sofia, Zagreb, Viena şi Cernăuţi (unde îl cunoscuse pe Paul Celan!). Bucătarul, cu care viitorul laureat Nobel se întâlnise într-un lagăr de prizonieri supravegheat de americani, le ţinea soldaţilor (flămânzi!) un fel de curs de artă culinară. Sau de artă a cuvântului, demonstrând magia acestuia.

Iată cum savurează aroma naraţiunii Günter Grass: „Era un maestru al evocării. Cu o singură mână doar apuca visele îndopate şi le mâna la abator sub cuţit. Din nimic reuşea să scoată gust. Aerul îl amesteca în supe consistente. Cu trei vorbe nazalizate muia pietrele. Dacă în ziua de astăzi, i-aş aduna pe toţi criticii mei îmbătrâniţi şi i-aş invita la masă în jurul lui, al oaspetelui de onoare, el ar putea să le explice efectul magic al imaginaţiei libere, aşadar magia pe hârtie albă”.

Avem aici o lecţie de teorie a artei: urmele literaturii contează mai mult decât urmele vreunui literat. Adevărat, virtualitatea şi realitatea se împletesc uneori indivizibil. Exoticul personaj (trebuia să fii Günter Grass ca să-l surprinzi atât de memorabil) l-a învăţat pe autor lucruri foarte concrete, de vreme ce scriitorul i-a servit pe atâţia oaspeţi (inclusiv pe fostul cancelar Willi Brandt) cu „răcituri din cap de porc” după reţeta „basarabeanului”.

Acelaşi Eugen Lungu identifică nişte personaje de pe plaiurile noastre, deloc mioritice. Dimpotrivă, odioase! În romanul lui Umberto Eco Cimitirul din Praga, cel care îi comandă lui Simonini redactarea Protocoalelor Înţelepţilor Sionului este Piotr Racikovski. Pavel Kruşevan – o aflasem încă din Pendulul lui Foucault – va publica Protocoalele în ziarul petersburghez „Znamea”, iar „un anume [Gheorghe] Boutmi” le va edita. „Eroii” sunt „de ai noştri” şi încă şi reali! Racikovski se născuse la Dubăsari, în Transnistria, iar ceilalţi doi erau basarabeni.

În Basarabia şi-au întâlnit personajele ucraineanul Mihailo Koţiubinski şi rusul Maxim Gorki. Dar, chiar dacă sunt scrise cam în acelaşi timp, povestirile primului sunt de un realism dur (Pe cuptior – o naraţiune intitulată româneşte! – anticipează, am putea spune, secvenţa „Glasul pământului” din Ion al lui Rebreanu), pe când primele nuvele ale fondatorului „realismului socialist”, Macar Ciudra şi Bătrâna Izerghil ( „Am auzit aceste istorii lângă Akkerman, în Basarabia, pe malul mării”), sunt pur-romantice, unii eroi fiind capabili să omoare din dragoste, iar alţii să-şi scoată inima din piept, ca să lumineze calea semenilor.

Romantismul va marca mediul şi personajele de aici, indiferent de epocă. Atunci când scria Nicoară Potcoavă, Sadoveanu cunoştea bine terenul, după vizitele sale în Basarabia interbelică: „Elisei asaul s-a înfăţişat la podul umblător de pe Nistru împotriva Sorocii şi a găsit acolo pe nacealnicul Pamfile Zagoreţchi călare, cu câţiva slujitori după dânsul”… „Podul umblător” este şi azi singura legătură dintre malul moldovean şi cel ucrainean.

În Nunta domniţei Rusanda apare şi un romantic personaj interriveran Bogdănuţ Soroceanu, concurentul lui Timuş Hmelniţchi la inima (dacă nu la mâna) fiicei lui Vasile Lupu. Dar basarabeanul exponenţial al lui Sadoveanu, cunoscut tuturor elevilor, este Tudor Şoimaru, un d’Artagnan al literaturii române.

Apropo, personajele de mai târziu ale lui Druţă (din acelaşi spaţiu literar, sacralizat de clasicul român) vor fi şi ele „romantice”, iar textele – scrise ca şi pe vremea tânărului Sadoveanu. Conservarea unor stări arhaice (inclusiv prin monumente desuete, cum e „Lumânarea recunoştinţei”) e de asemenea o marcă a locului. Adevărat, aceste stări adormite mitic vor fi dezumflate de anti-epopeile lui Aureliu Busuioc (Hronicul Găinarilor ş.a.).

Două personaje literare au fost menţionate cu ordinul rusesc Sfântul Vladimir, pentru isprăvile lor în Basarabia. Tatăl lui Evgheni Bazarov din Părinţi şi copii de Turghenev, medic militar, fusese decorat pentru combaterea ciumei în ţinut: „Iată, de exemplu, dacă îmi permiteţi, am să vă povestesc un episod curios despre ciuma din Basarabia…”. Ciuma şi holera erau un semn al epocii care a urmat războaielor napoleoniene, dar şi a altor marşuri, armata fiind o purtătoare de epidemii.

Cu câteva decenii mai devreme, în decembrie 1790, un personaj celebru participa la asediul şi luarea cu asalt a cetăţii Izmail din sudul Basarabiei, apărată de oastea otomană în frunte cu Mehmet-Paşa. Este Don Juan, protagonistul romanului omonim al lui Byron. Cânturile şapte şi opt ale romanului în versuri sunt dedicate asediului şi cuceririi bastionului turcesc de către armata lui Suvorov, în care se înrolează şi Juan, proaspăt evadat din prizonieratul osmanilor. Iar în cântul al nouălea, eroul, acoperit de glorie militară (şi decorat cu „Sfântul Vladimir”), va pleca spre Sankt- Petersburg, unde va deveni favorit al Ecaterinei a II-a. Plasându-şi personajul în epocă, Byron nu putea să rateze o împletire a biografiei lui Don Juan cu cea a iubăreţei ţarine.

Şi un alt personaj al lui Byron a fost în Basarabia (refugiat, după bătălia de la Poltava, împreună cu regele suedez Carol al XII-lea, hatmanul Mazepa a murit în cetatea Bender), dar se întâmpla dincolo de ramele textului byronian. În poemul Mazepa, eroul povesteşte regelui o aventură amoroasă din tinereţe, cu tânăra soţie a unui conte. Chiar dacă nu are prea multe în comun cu realitatea, istoria acestui paj al lui Ioan Cazimir, dezbrăcat (pentru cazul de adulter) şi legat golgoluţ pe spinarea unui cal a devenit antologică. Mai cunoscut decât istoriile reale ale hatmanului, poemul lui Byron a proiectat ficţiunea şi în alte zone ale artei. Subiectul, ilustrând un corp de bărbat legat de trupul unui cal, a devenit popular, mai ales printre pictorii romantici: Gericault şi Delacroix, Louis Boulanger şi Horace Vernet. Arta a impus lumii realitatea ei.

Cu toată lipsa de afecţiune a lui Puşkin faţă de oraşul exilului său, Chişinău (aici e o poveste întreagă, cu accente deplasate în afara literaturii), Basarabia e prezentă şi e productivă literar în opera acestuia. Aici poetul se tratează de romantism, iar ţinutul închide într-un fel de acoladă romanul Evghenii Oneghin. Primele strofe sunt scrise la Chişinău, etalând o anume stare de inspiraţie, pe care autorul o va evoca mai târziu (această creaţie ironică şi sarcastică, tristă şi amuzantă, realistă şi detaşată postmodern, deosebindu-se net de alte texte ale lui Puşkin). Naratorul (o instanţă activă în roman, Oneghin fiindu-i „amic”) precizează că protagonistul s-a născut pe malul Nevei, la Petersburg,… „pe unde m-am plimbat şi eu/ dar Nordul nu-mi prieşte, zău…”. Sunt ultimele versuri scrise în Chişinău şi aluzia e de o tristă ironie, poetul făcând haz de faptul că nu e dorită prezenţa sa în capitala imperiului.

Iar în ultimul capitol, al optulea, naratorul, invocând muza, aminteşte de pelerinajul ei, însoţindu-l pretutindeni pe poetul damnat. Tema exilului poetului, răsfăţat al cercurilor poetice ale Petersburgului, reapare pătrunsă de tristeţe: „Uitând de baluri şi ospeţe,/ De capitala depărtată,/ Cu gloata şatrelor răzleţe,/ Ea prin Moldova întristată/ Printre nomazi a rătăcit/ Şi-acolo s-a sălbătăcit…” (traducere: Ion Buzdugan).

Rătăcirea muzei „printre nomazi” i-a adus poetului câteva bijuterii purromantice (probabil că din cauza contrastelor Basarabia a furnizat generos romantisme). Una este poemul Ţiganii, eroii Alecu şi Zamfira fiind eternizaţi şi de opera lui Rahmaninov (cu un libret de Nemirovici-Dancenko): „Cu şatrele din loc în loc/ Ţiganii prin Bugeac se poartă,/ Neprihănind al lor noroc/ Sau nestatornica lor soartă” (Traducere: Alecu Donici). Supărările că Puşkin ar fi creat lumii impresia că Basarabia e „o ţară de ţigani” sunt nu numai rasiste, ci şi ridicole. E ca şi cum spaniolii le-ar fi reproşat francezilor Mérimée şi Bizet crearea chipului nemuritoarei Carmen.

Chişinăul, vorba de mai târziu a lui Ionesco, e un oraş al întâlnirilor. Petersburghezul Puşkin însuşi devine personaj romantic în Scrisoarea a VII-a a lui Negruzzi, alături de frumoasa curtezană, grecoaica din Istanbul, Calipso. Pe lângă eroii povestirii (e un întreg sistem de oglinzi aici, Calipso – legenda zice că ar fi fost şi amanta lui Byron – devenind personajul câtorva poeme ale lui Puşkin, precum Puşkin al lui Negruzzi, iar ieşeanul Negruzzi narator-personaj în propriile texte), Chişinăul însuşi devine actant. Şi încă unul dinamic, în clasificare naratologică, având în vedere epoca tulbure a Eteriei: „Era curios a videa cineva atunci capitala Beserabiei, atât de deşeartă şi de tăcută, cât se făcuse de vie şi de zgomotoasă. Plină de o lume de oameni care trăiau de azi pe mâine, care nu ştiau de se vor mai înturna la vetrele lor, aceşti oameni, mulţămiţi că şi-au scăpat zilele, se deprinseră cu ideea că n-o să mai găsească în urmă decât cenuşă, şi, neavând ce face altă, hotărâră a amorţi suferinţa prin vesela petrecere, care cel puţin îi făcea a uita nenorocirea. De aceea, nu videai altă decât primblări, muzici, mese, intrigi amoroase.”

Chişinăul e personaj şi în nuvela O alergare de cai („una dintre prozele cele mai izbutite ale lui Negruzzi”, după cum afirmă Nicolae Manolescu): „Tot oraşul Chişinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise păn-în luna lui septemvrie cu aşteptarea d. conte Voronţov, guvernatorul general a Nuorusiei şi a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lângă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împiedecându-l, alergarea rămase a se face numai în fiinţa d. guvernator civil, generalul Fedorov. […] Galeria era ticsită de dame frumoase, frumuşele şi mai slutişoare, toate cu deosebite capele şi mode de contrabandă, pentru că Odesa, fiind port franc, se însărcinează a îmbrăca pe chişineence; şi e curios a le vedea pe toate cu toalete răcoroase şi frumoase şi stofele englezeşti şi franţeze cum foşnesc trecând cu despreţ pe sub barba vamişilor, care le privesc strâmbându-se şi strângând din umeri.”

Reţinem, din tabloul epocii, câte ceva din preocupările administraţiei (căreia nu-i scăpau evenimentele mondene) şi din viaţa beau-mondeului. Se remarcă vestimentaţia de contrabandă a damelor. Peste câteva decenii, aceleaşi locuri erau descrise de Stere în cartea a doua a epopeii sale: „Chişinăul se întindea pe o coastă de deal înclinată spre nord până la valea Bâcului. De-a lungul acestui râuleţ mlăştinos, în partea cea mai veche a oraşului, sunt aşezate mahalalele româneşti. Ceva mai sus se află celebrul talcioc, un fel de Târgul Cucului al Chişinăului.” Portretul este acelaşi: eclectic, implicit lipsit de personalitate.

Se ştie că (şi) subiectul Sufletelor moarte i l-a sugerat lui Gogol prietenul său Puşkin. Pretextul adevărat se deosebeşte întrucâtva de cel topit în odiseea lui Cicikov. Colonelul Ivan Liprandi, unul dintre cunoscuţii apropiaţi ai lui Puşkin în vremea aflării sale în Basarabia, îi povestise că în Bender, ani în şir, nu era înregistrat nici un deces. Cazul i s-a părut deosebit de suspect colonelului, care era şi unul dintre fondatorii poliţiei secrete ruse.

Explicaţia s-a dovedit a fi provocatoare pentru sistem şi amuzantă pentru un literat. Fiind un oraş de la periferia imperiului, dintr-un ţinut alipit recent, aici se adunau fugari din regiunile centrale ale ţării. Luând numele ţăranilor decedaţi, ei nu mai puteau fi identificaţi pentru a fi întorşi stăpânului. În „poema” lui Gogol, într-un subiect satiric reciclat, Cicikov cumpără la preţ de nimic „sufletele moarte”, trecându-le pe numele său drept vii, dorind să atingă astfel o poziţie onorabilă în ierarhia socială. O impostură creată metodic, de această dată.

Egalând în drepturi lumea „reală” cu cea ficţionară, oamenii vizitează Baker Street în căutarea urmelor lui Sherlock Holmes, ridică monumente lui D’ Artagnan, iar agenţiile de turism propun „Promenade policière sur les pas du Commissaire Maigret”. Dacă nu prea avem rute culturale, pe urmele marilor scriitori (în lipsa acestora), le-am putea arăta cititorilor pe unde a trecut Don Juan al lui Byron sau avatarul acestuia, locotenentul Ragaiac; unde s-a născut (ca idee) Suflete moarte, unde a început (ca text) Evgheni Oneghin şi unde s-a sfârşit (ca subiect) Viţelul de aur.

Putem face un portret moral al unei entităţi în baza proverbelor, dar îl putem deduce şi din scrierile culte care au fixat datele definitorii în contextul unei epoci. S-ar putea să nu fie deloc întâmplător că un popor îi promovează insistent pe nişte impostori (uneori: cu toată împotrivirea acestora!): există deja o tradiţie în acest sens.

Dacă Mallarmé are dreptate şi lumea există ca să sfârşească într-o carte, atunci Basarabia şi-a meritat câteva pagini. Celelalte urmează să le umple literaţii ei, despre care vom scrie cu altă ocazie. Subiecte există, o demonstrează, iată, literatura lumii, plimbându-se (doar) pasager prin ţinut. Nici La Mancha, după cum observa Borges, nu era un ţinut cunoscut, până când un ostaş lăsat la vatră nu s-a prins să scrie păţaniile unui ciudat hidalgo. Ai noştri mai fac armata…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara