Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi critice:
Un suflet de stepă de Ioan Holban

Marea poezie a lui Cezar Ivănescu este concepută sub forma unor cicluri baladeşti, astfel încât nici nu mai contează succesiunea cărţilor, cronologia lor; volumele şi antologiile tipărite începând cu anul 1968 reprezintă o summa a muzicii şi cuvântului, structurându-se în câteva „serii“ – Rod (1968, 1975, 1977, 1985, 2004), Muzeon (1979, 1982, 1992), Doina (1983, 1986, 2000), La Baaad (1979, 1996), Cântecul amintirii (1978), Sutrele muţeniei (1994), Jeu d’Amour (1995), Rosarium (1996), Opera poetică, I-II (2000), Efebul de la Marathon (2000), Poeme (2001) –, identificând scrisul. Fapta poetului (!mă dor mânile de scris/ de la stânga înspre dreapta,/ chinu-mis, alinu-mi-s,/ numai scrisu-mi este Fapta“, se spune într-o Doină) – cu scrisa acestuia, cu destinul, ca unică şansă de a se mântui: „!tânăr îs, bătrân n-oi mai fi,/ numai tânăr îi plac Maichii…/ tânăr îs, dar îmi ştiu partea,/ în puterea mea ţin Moartea,/ intru-n ea ca în abisul…/ tânăr îs, dar îmi ştiu scrisul,/ că mi-i scrisa să mă mântui,/ nu mi-i viaţa cât pământu-i,/ ci mi-i viaţa numai câtu-i,/ fără de frumos, urâtu-i!“ (Doina. Ţara de Miraz). Felul de a-fi-în-lume, aproape mereu în răspăr cu ea, modul „bătăios“ (nu doar la figurat) de a-şi apăra ideile, discipolii şi harul, genialitatea, anecdotica despre viaţa şi atitudinile omului au creat impresia falsă a unui „dur“, a unui gladiator, de la care se putea aştepta o poezie insurgentă, de frondă, „colţoasă“ şi o permanentă stare de alertă. Sigur că, la rigoare, se poate regăsi în cărţile lui Cezar Ivănescu câte ceva din toate acestea; dominantele sunt, însă, altele, afirmate explicit în chiar primele poeme-autoportret din volumul de debut, Rod; boala, frica, sinceritatea, mila, lacrima, ochii uimiţi şi umezi, în De profundis: „!acum, fiindcă frigul face bulboane/ şi fiindcă eu sunt bolnav şi mă tem,/ ca sălbaticul am să-mi fac leul meu de peşteră,/ iar voi să spuneţi: îl vâna în fiecare zi!/ !acum, fiindcă sunt sincer şi milos,/ vă rog să nu vă uitaţi în ochii mei/ prin care lacrimile găuresc pupilele/ şi deci nu plâng; nici râsul meu/ care vă chinuie, vă sluţeşte, feriţi-vă de râsul meu/ într-însul mama e tot albă! şi inima mea,/ acest cântar social, care atunci când eu/ voi fi pur de tot se va sfărâma/ într-una din părţile balanţei şi va rămâne numai/ un cap uimit, umed, plin de lună, ca o floare/ scoasă din lac. O, candoarea/ capului de inimă, cu braţe/ !lăsaţi-mi numai lapte şi mâncare,/ până mă scol mâni de dimineaţă/ căci acum îmi fac turul prin ochi/ hidoasele zile de post uman, al vinei, al neputinţei!/ !şi socotiţi-mă-un lepros care se vindecă/ şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările,/ şi socotiţi-mă-un lepros care se vindecă/ şi v-ar putea şi omorî cu-mbrăţişările!/ !acum, fiindcă am chiar şaptezeci de ani/ cu cei lăsaţi de mama,/ îngăduiţimi deruta suportabilă/ şi bucuraţi-vă de înţelepţii tineri!“; o vorbitoare piatră rară, în Rod; o viaţă ca „un hagialâc“, unde totul începe cu gustul sfârşitului pentru că, iată, „moartea mea e programul meu zilnic“, spune poetul în Confiteor, Apocalipsis cum figuris, Gladiator.

Citită în această cheie, poezia lui Cezar Ivănescu este o continuă încercare de a exorciza frica, spaima urâtă unde se dizlocă zâmbetele, urletul fără voce ale celui care mănâncă prune „clănţănind“, cum scrie în Toamna.

Frica, spaima, angoasa au şi o „istorie“ în ciclurile baladeşti ale liricii poetului; spaima se instalează odată cu naşterea („!suferinţele mari se făcură/ de cum am ieşit din tine, ca un ochi din orbită,/ toată căldura soarelui/ menită fu să mă usuce…!“) şi cu amintirea traumatizantă a unei mame dispărute („!oasele-ţi le dezgropară/ şi mi le arătară mie,/ ca de-acum să nu-mi mai pară,/ Maica mea, că eşti tot vie,/ într-un hârb te adunară,/ să mai spele-o dată mortul,/ ca să nu-mi mai pari Fecioară,/ să ştiu că-ai murit cu totul!/ !părul tău ca părul numa/ şi încolo oseminte,/ să mă-ngrozească de-acuma,/ Mamă, mânurile-ţi sfinte,/ faţa ta, curată faţa,/ doar o ţeastă care râde,/ ca să-mi înspăimânte viaţa,/ plămadă de vise hâde!“) – groapa metafizică din care ies, pentru a înfricoşa şi a-şi cere dreptul la o nouă existenţă în chiar existenţa eului poetic, mama (ca o mitică „mamă a pământului“, o „mamă feciorelnică“ sau, în Rosarium, fiică a fiului, prin creaţie) şi tatăl (care „a ridicat Turnul Babel“), sămânţa şi pântecul, rodul adică, dar şi Rimaya, Ezo, Maria, Mil, Raz, Ilen, Maria Creaţa, fata cocoşată, „aceea care“, baladinul Kitinam şi Briena, harizmata zână căreia îi cântă acesta – figurile lirice din La Baaad şi Jeu d’Amour, nucleele semantice care adună în jurul lor sensurile adânci ale cântecului şi poeziei lui Cezar Ivănescu. Iar unul dintre acestea se exprimă în căutarea singurătăţii (în contrast, iarăşi, cu figura convenţională a poetului căruia părea că nimic nu-i place mai mult decât socializarea cu tinerii poeţi la cenaclul „Numele Poetului“ din anii ’70 sau la o cafea în grădina de la Casa Pogor) şi într-un sentiment al sfâşierii, explorate, regăsite în câmpia sau, cum îi spune în Doina, valea Baaad – topos-ul întregii opere a lui Cezar Ivănescu; un suflet de stepă, cum l-ar numi poetul rus: „!în întuneric să fie/ sufletul nostru, de vrem,/ de ce-au plecat păsările de pe câmpie,/ noi de ce singuri rămânem,/ de ce-au plecat păsările de pe câmpie,/ noi de ce singuri rămânem?/ !în întuneric să fie/ sufletul nostru, de vrem/ în întuneric şi pace să fie/ câmpul pe care-ngenunchem,/ în întuneric şi pace să fie/ câmpul pe care-ngenunchem!/ !în întuneric să fie/ sufletul nostru, de vrem/ de ce-au plecat păsările de pe câmpie,/ noi de ce singuri rămânem,/ de ce-au plecat păsările de pe câmpie,/ noi de ce singuri rămânem?“ (Jeu d’Amour. În câmpia Baaadului). Frica, spaima, singurătatea, sentimentul sfâşierii şi al pierderii, erosul, moartea, viaţa, universul sunt muzica, realitatea vie din ciclurile baladeşti ale lui Cezar Ivănescu; în poezia sa, muzica nu e numai ceea ce se cheamă orfism, nu e numai muzicalitate şi nici numai „formula modernă a sincretismului baladesc medieval al poeziei şi muzicii“, cum crede Theodor Codreanu: ea este fiinţa însăşi a poetului şi poeziei, semnul vieţii şi al punctuaţiei fiecărui text. În unele cărţi, muzica se exprimă, mai ales, prin nuclee tonale ale doinei, blestemului, colindului şi bocetului („ţine, soare, ziua mare,/ că feciorul meu îmi moare,/ nu-i văd trupul, să-l disferic,/ l-au dosit la întuneric,/ cântăreşte, soare, bine,/ cât mânia grea mă ţine,/ să nu-ntuneci mai devreme,/ ca un foc mărunt de lemne,/ că mi-ai supt doar pântecu,/ Fiul meu, lumină-acù/ merg să-l cat pe frate-tu!“; sau: „!când într-un sicriu/ m-ai închis de viu,/ Mari, Mario!/ !eu n-am vrut să-nviu,/ pe lume să viu,/ Mari, Mario,/ Mari, Mario!/ !în pântec mă porţi,/ să mă-nvii din morţi,/ Mari, Mario,/ Mari, Mario!/ !mamă cu mâni sfinte,/ mă rog, nu mă vinde,/ Mari, Mario,/ Mari, Mario!/ !mamă cu mâni sfinte,/ mă rog, nu mă vinde,/ Mari, Mario,/ Mari, Mario!“), marcând legătura structurală cu folclorul, cu toate speciile lirice ale acestuia, dar şi cu alte paradigme muzicale, precum blues-ul; de o simplitate dezarmantă, profunde, esenţializând discursul poetic, nucleele tonale sunt, în fapt, pre-texte ale cugetării, regândirii lumii şi sinelui; iată câteva asemenea nuclee tonale: soare-n amurg coborând („!fie să trec subt tăcere şi vânt,/ fie să trec neştiut subt pământ,/ fie să treci şi să calci surâzând/ peste pământul ce-s – fără cuvânt –/ dar să nu văd, cât trăiesc pe pământ,/ soare-n amurg coborând,/ dar să nu văd, cât trăiesc pe pământ,/ soaren amurg coborând,/ dacă-l privesc nu mai urcă nicicând/ soare-n amurg coborând,/ dar să nu văd, cât trăiesc pe pământ,/ soare-n amurg coborând,/ dar să nu văd, cât trăiesc pe pământ,/ soaren amurg coborând!“; frumos („!Mil, vino la fereastră, să ne uităm în jos,/ pe stradă trec acuma femei cu şold frumos,/ pe stradă trec acuma femei cu şold frumos!/ !hai, vino, Mil, odată, să ne uităm în jos,/ pe stradă trec acuma femei cu sân frumos,/ pe stradă trec acuma femei cu sân frumos!/ !îţi fac loc la fereastră, să ne uităm în jos,/ pe stradă trec acuma femei cu păr frumos,/ pe stradă trec acuma femei cu păr frumos!/ !să coborâm îndată, să ne rugăm sfios:/ fă, Doamne, ca să-mi râdă acea cu râs frumos,/ fă, Doamne, ca să-mi râdă acea cu râs frumos!/ !şi-aşa seară de seară, unul mai norocos,/ o să-ntâlnească Moartea – acea cu râs frumos,/ o să-ntâlnească Moartea – acea cu râs frumos!“). O frază, o sintagmă, un cuvânt, un vers care, prin forţa lor de sugestie, au pătruns în mentalul colectiv; oamenii le spun poezie, fără să ştie cui aparţine sau, mai bine, cine a cântat-o: „montajul“ unor asemenea nuclee tonale, la nivelul frazei poemului (al strofei, în formula convenţională) atinge perfecţiunea întrun text precum Jeu d’Amour. Amintirea Paradisului : „!când eram mai tânăr şi la trup curat,/ într-o noapte, floarea mea, eu te-am visat,/ înfloreai fără păcat într-un pom adevărat,/ când eram mai tânăr şi la trup curat,/ înfloreai fără păcat într-un pom adevărat,/ când eram mai tânăr şi la trup curat!/ !nu ştiam că eşti femeie – eu bărbat/ lângă tine cu sfială m-am culcat,/ şi dormind eu am visat, tu visând ai lăcrimat,/ când eram mai tânăr şi la trup curat/ şi dormind eu am visat, tu visând ai lăcrimat,/ când eram mai tânăr şi la trup curat!/ !e pierdută noaptea-aceea de acum,/ carnea noastră doar mai ştie-al ei parfum,/ poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au/ şi cad toate (mâine) putrede pe drum,/ poamele ce-n pomi azi stau, gustul cărnii tale-l au/ şi cad toate (mâine) putrede pe drum!/ !fă-l să fie, Doamne Sfinte, numai om/ pe cel care ne-a ispitit subt pom.”

Fără a se circumscrie poeziei sentimentului religios, în felul celor scrise de Daniel Turcea sau Dan Laurenţiu, ca un reflex al refuzului „înregimentării“ într-o tradiţie (o modă, o generaţie, o paradigmă) şi ca o consecinţă a afirmării primatului muzicii în faţa cuvântului – la început a fost muzica, (în)cântarea, pare a spune „vestea bună“, evanghelia poetului –, lirica lui Cezar Ivănescu are un sens profund creştin, ca în acest poem închinat, deloc întâmplător, lui Marin Preda, unde vorbeşte despre eliberarea, prin moarte, din închisoarea trupului: „!sângele îmi plânge-n sânge,/ fiindcă trupul meu mă strânge;/ nu-s nici viu şi nu-s nici mort,/ dar mă strânge trupul tot,/ nu-s nici viu şi nu-s nici mort,/ dar mă-nchide trupul tot!/ !închisoare, închisoare,/ te-au crescut ca pe o floare/ Muica şi surorile/ lacrima şi sudorile,/ Muica şi surorile,/ lacrimi şi surorile!/ !am zăcut bolnav în tine,/ dar acum zăresc lumine,/ Soarele s-o înălţa,/ vine Moartea şi mă ia,/ Soarele s-o înălţa,/ vine Moartea şi mă ia!/ !închisoare, închisoare,/ te-am crescut ca pe o floare,/ bucură-te, Fată Mare,/ că m-ai scos din închisoare,/ bucură- te, Fată Mare,/ că m-ai scos din închisoare!“ (Doina. Bucuroasa moarte). Fiul Omului din Jeu d’Amour – o figură prezentă şi în lirica altor poeţi, a lui Lucian Vasiliu, de exemplu – nu e omul religios, în înţelesul său teologic, ci fiinţa a cărei ţintă rămâne Calea Damascului, locul unde se poate elibera de neliniştile, îndoielile şi întrebările tăgadei argheziene: „!cel care îşi aşteaptă Moartea/ nu mi-i deloc asemenea,/ cel care îşi aşteaptă Moartea/ cel care îşi aşteaptă Moartea- şi/ aşteaptă numai Moartea Sa!/ !preafericit cel care-aşteaptă,/ atât cât poate aştepta,/ cel care îşi aşteaptă Moartea,/ cel care îşi aşteaptă Moartea,/ nu mi-i deloc asemenea!/ !el va muri ca o lumină/ a sângelui ce-l lumina,/ eu voi culege trup şi sânge,/ eu fără lacrimă voi plânge,/ ţintind Damascu-n calea mea!“. Iar în acest jeu d’amour cu însuşi Domnul se descoperă mecanismul lăuntric al poeziei, muzicii şi cuvântului lui Cezar Ivănescu; câtă lejeritate şi cât sentiment religios se află, la rigoare, în acest Jeu d’Amour! Iată: „!din tot ce ochii mei privesc, într-un atent examen,/ nimic al meu şi-n veci de veci, nimic al nostru, Doamne:/ nimic al tău, nimic al meu, bogat sunt precum Domnul;/ ne mângâiem cu îngerii, cu îngerii şi somnul,/ nimic al tău, nimic al meu, bogat sunt precum Domnul;/ ne mângâiem cu îngerii, cu îngerii şi somnul!/ !mă bucur, Doamne, că m-ai rupt de sufletul rapace,/ cel care chibzuie şi ia-şi face şi desface,/ pot de acum întâmpina tot ce trimiţi încoace/ cu sufletul meu luminat de-o neatinsă pace,/ pot de acum întâmpina tot ce trimiţi încoace/ cu sufletul meu luminat de-o neatinsă pace!/ !Doamne, prea mult, prea mult îmi dai şi uneori mi-e frică,/ spre un exemplu, mi-a fătat în casă o pisică;/ să fi văzut cum le lingea lăbuţele şi curul/ pisica la pisoi şi noi le-ntreţineam huzurul;/ să fi văzut cum le lingea lăbuţele şi curul,/ atâta dragoste la noi, cum să- i înduri huzurul!/ !Doamne, prea mult, prea mult îmi dai şi uneori mi-e teamă:/ mă ispiteşti cu-un cantalup, un strugur, o grozamă/ ori şi mai mult mă ispiteşti, să zac eu în gheena,/ dând unei băietane nu-, nume precum: Briena,/ ori şi mai mult mă ispiteşti să zac eu în gheena/ dând unei băietane nu-, nume precum: Briena!/ !nu mă poţi, Doamne, ispiti chiar ca pe fitecine,/ când v-am purtat ca un măgar samarul şi pe tine,/ nu mă poţi, Doamne, ispiti, dar cred că este ora/ păcatul a-ţi mărturisi: iubesc pe Aurora,/ nu mă poţi, Doamne, ispiti, dar cred că este ora/ păcatul a-ţi mărturisi: iubesc pe Aurora!/ !chiar pentru ea am şi compus şi muzica şi textul,/ iar Dumneavoastră, Doamne-aţi fost, pardon, numai pretextul,/ făptura ei easemenea unei cereşti magnolii/ (o cheamă Aurora şi, în intim, Doamna Loli)!“. Poezia unui „eretic“? A unui alt Meister Eckhart? Sau, poate, a unui om religios? E, încă o dată, omul de pe Calea Damascului, acela care se întreabă în Către discipoli „al cui eu, Doamne, sunt dacă al Tău nu mi-s?“ şi care, în Sutrele muţeniei, îl caută pe Dumnezeu prin sutrele orientale, urmând acelaşi drum ca, în alt secol, Eminescu; astfel: „!am levitat de fericire,/ de ameţeală- ameţitoare…/ care mi-i, Doamne, – Adevărata fire?/ de fericire Sufletul meu moare/ şi bea adevărata viaţă pe cărare…/ am levitat de fericire,/ ca un Copil Bătrân,/ cu Doamna Norilor/ în Lotus, ca întrun habitaclu,/ ţesut dintr-o suavă Amintire/ şarva-atman!“ (Sutra II. Samadhi); sau: „!muri-vei precum ai trăit:/ delirând-sângerând-lăcrimând/ agonic şi fericit…/ sălbatic ca Fiara,/ ca îngerul, blând!“ (Sutra III. Tao); şi: „!priveşte-mă, Tu, Doamne,/ şi-omoară- mă, de vrei,/ Tu care vecinic viaţa/ ne-o dai şi n-o mai iei!“ (Sutra V. Tao).

Această căutare a lui Dumnezeu prin credinţele (extrem) orientale este încă o formă a ceea ce se numeşte coincidentia oppositorum, modul care structurează toată opera (şi viaţa) lui Cezar Ivănescu; personajul care reprezintă înţelesurile sintagmei este Copilul Bătrân din Jeu d’Amour, Doina şi Sutrele muţeniei: „!ca un Copil Bătrân şi fericit,/ acuma plec spre altă-nvestitură,/ acolo unde sunt ţinut uimit/ de Domnul, tot cu sufletul la gură;/ ca un Copil Bătrân şi fericit,/ acuma plec spre altă-nvestitură,/ acolo unde sunt ţinut uimit/ de Domnul, tot cu sufletul la gură!/ !deci, voi muri, – şi alţii au murit,/ deci, nu mia fost de-nvăţătură;/ ca să-l săruţi apoi la nesfârşit,/ sărută-mi sufletul pe gură;/ deci, voi muri, – şi alţii au murit,/ deci, nu mi-a fost de-nvăţătură;/ ca să- l săruţi apoi la nesfârşit,/ sărută-mi sufletul pe gură!“. Această altă investitură este timpul dintâi, cel al Fiinţei de dinainte de fiinţe, al primei memorii (aceea a Paradisului) pe care oamenii vor fi pierdut-o, dobândind în schimb, derizoria memorie a lumii fenomenale. Horia Bădescu scrie în Memoria Fiinţei. Poezia şi sacrul că actul poetic este o participare la sacru, substituind starea de Fiinţă celei de creatură; nu altceva ne-a învăţat Ioanid Romanescu în Noul Adam; şi nu altceva ne transmite Copilul Bătrân al lui Cezar Ivănescu: el e perechea, Unu, Fiinţa, moartea şi viaţa, lumina şi întunericul, tinereţea şi senectutea, împreună, născându-se una din alta, murind una pentru alta: e Moartea Vie din Doina (Variantă): „!de te-aş prinde, eu mi-aş vinde/ învierea mea peatât,/ Moarte Vie, de te-aş prinde/ să te-ngrop până la gât,/ Moarte vie, de te-aş prinde/ să te-ngrop până la gât,/ că-mi dărâmi zidul şi Anta/ şi nu-mi amintesc decât/ din ruinurile-Ananta/ al Fecioarei trup zidit,/ din ruinurile- Ananta/ al Fecioarei trup zidit!/ !astami este toată arta,/ tot cu mine să o port,/ ca pe un vârtej – Vivartha –,/ Moartea cât sunt viu şi mort,/ ca pe un vârtej – Vivartha –,/ Moartea cât sunt viu şi mort“.

Sensurile profund creştine, noţiunea de sacru atât de prezentă la Cezar Ivănescu circumscriu ceea ce se numeşte poezie patriotică: Moldova (iar nu „turcitul Bucureşti/ care şi-a-ntrecut măsura/ în fasoane harăpeşti“) se asociază simbolurilor christice, numelui Lui, oferind mostre de lirică patriotică, fără un program şi cu atât mai puţin ca un răspuns la vreo comandă specială: e o poezie în stare pură: „!eu Ţie mă închin, Hristoase,/ Ţie, Moldovă, mă închin,/ Hristoasen veci cu mâni frumoase/ sângeră în Moldova vin,/ cu mânile împarte-ţi trupul,/ cum Crucii-n veci l-ai împărţit,/ cei ce purtau pe flamuri Lupul/ azi poartă semnul tău sfinţit,/ cu sânge şi cenuşă ninge/ cerul Moldovei, cer deschis,/ sub semnul Crucii-i vom învinge/ pe-acei ce fiii ne-au ucis,/ pe-acei ce ne-au ucis părinţii,/ bătrânii, tot ce-i viu în jur,/ pentru Moldova suferinţii/ Teodiceea o conjur,/ lucrăm cu Domnul dimpreună/ Grădina Maicii Domnului/ şi Domnul singur ne răzbună,/ turnând urgia cerului/ în Ţara cea Mongolo-Rusă,/ Pustiul cel Ruso-Mongol,/ Moldovă, Tu, Lumină Susă,/ Ceresc Ierusalim, Simbol/ al Îndurării–Învierii,/ arată-ţi chipul tău cumplit/ şi-n graiul cu dulceaţa mierii/ slăveşte-ţi neamul izbăvit!/ !eu Ţie mă închin, Hristoase,/ Ţie, Moldovă, mă închin,/ morminte cu sfărmate oase,/ îndurător popor creştin,/ cu mânurile- ţi luminoase/ Domnul ţi-a scris un nou destin;/ întoarceţi-vă pe la case,/ moldavi îngenuncheaţi deplin,/ căci astăzi Domnul pustieşte/ «pământul împânzit de ruşi»/ şi aşteptând, nu putrezeşte/ Cel Sfânt Codrean Fecior din Huşi!/ !eu Ţie mă închin, Hristoase,/ Ţie, Moldovă, mă închin,/ Domnul cu mânile frumoase/ sângeră în Moldova vin/ Lui ne-nchinăm şi azi şi mâine,/ bem sângele-i, ichor divin,/ şi trupul Lui, – cea sfântă pâine,/ scoşi din robie pe deplin,/ călăuziţi de scrisa slovă,/ pe cer, de stele, viers divin,/ eu, ţie mă închin, Moldovă,/ Ţie, Hristoase, mă închin!/ eu, ţie, mă închin, Hristoase,/ Ţie, Moldovă, mă închin!“ (Închinare Moldovei). Patina specială a lexicului folosit cu ştiinţa dozării optime, cu explorarea valorii stilistice a arhaismului şi regionalismului, potenţează închinarea Moldovei din toată poezia lui Cezar Ivănescu care, iată, scrie vecinic, câne, pâne, subt, mâne, mânuri, strein, viers, săcure, sterpiciune, tămâiet, sara, ţărnă, beutură, peană, padure, rump (pentru rup). Nu e loc pentru sunt şi â, dând crezare şcolii lingvistice de la Iaşi (tutelată de spiritul savantului Gheorghe Ivănescu); sau, poate, pentru că Cezar Ivănescu a scris totdeauna în spiritul şi litera lui Eminescu; Doina e vechea/ noua, sfânta Moldovă, cu graiul şi farmecul său: „!m-a prins dorul de Moldova,/ sfânta ceea-n violet,/ i-aţi sfinţit trupul şi vorba/ morţilor, oloi secret!/ !dulci femei cu gura dulce/ şi cu trupul tămâiet,/ după al vost’ pas m-aş duce/ când coboară sara-ncet!/ !m-a prins dorul de Moldova,/ plâng şi-n lacrimi o mai văd,/ cum dormeam subt ceru-i, Doamne,/ ca în pântece un făt!/ !nu mai doarme zi şi noapte/ robul tău şi la ce bun?/ ca Fecioarele curatu-i/ cest anahoret nebun!/ !Moartea hrană mi-i, păcatul/ Moartea mi-i păcat dintâi,/ singur dorm – şi dorm cu Moartea,/ pernă mi-i la capătâi!/ !nul mai plângeţi pe acela/ care vecinic singur nu-i,/ Plângeţi-l pe cel ce n-are/ Moartea şi Moldova lui!/ !Bucovină de lumină,/ Basarabie şi tu,/ lina mea Moldovă lină/ mai alină-mă acu!/ !nul mai plângeţi pe acela/ care vecinic singur nu-i,/ plângeţi-l pe cel ce n-are/ Moartea şi Moldova lui!“.

Amintitul spirit eminescian, cel din Epigonii, îl conduce pe Cezar Ivănescu spre poezia insurgenţei şi a frondei, spre un atac frontal la epocă şi oameni: „!nimica nu pute ca omul,/ ca omul nimic nu-i mai rău,/ el relelor toate-i sodomul,/ el răului tot îi e hău;/ el relelor toate-i sodomul,/ el răului tot îi e hău!/ !aceştia ni-s oamenii vremii/ doar carne umană mâncând:/ mai mulţi şi mai răi decât viermii/ la care ne-om duce-n curând;/ mai mulţi şi mai răi decât viermii/ la care ne-om duce curând!/ !departe, departe de oameni,/ iubito, noi ne-om depărta,/ cu cât mai departe de oameni,/ să-ţi văd numai cât faţa ta,/ cu cât mai departe de oameni,/ să-ţi văd numai cât faţa ta!/ !păzească-te numai lumina/ a ochilor mei luminând,/ departe de oameni, din vina/ de a nu fi de pe pământ;/ departe de oameni, din vina/ de a nu fi de pe pământ!“ (Doina. Gnoză). Oamenii vremii sunt „fraţii mei“ dintr-un poem de o tulburătoare premoniţie a împrejurărilor în care poetul a plecat spre o altă investitură: „!deci, voi muri, – şi alţii au murit,/ deci, nu mi-a fost de-nvăţătură;/ o voi sfârşi şi eu într-un sfârşit,/ deci, voi muri, – şi alţii au murit/ deci, nu mi-a fost de-nvăţătură;/ o voi sfârşi şi eu întrun sfârşit,/ deci, tot cu sufletul la gură!/ !de fraţii mei lovit, lovit cumplit/ şintâmpinat cu nouă ură,/ cu groaza şi cu foamea prigonit,/ te-am purtat, suflete, pe gură,/ de fraţii mei lovit – lovit cumplit/ şi-ntâmpinat cu nouă ură,/ cu groaza şi cu foamea prigonit,/ te-am purtat, suflete, pe gură!“ (Jeu d’Amour. Supremum vale. Poem ergotic). Sfârşind într-un sfârşit, Cezar Ivănescu a găsit, pe Calea Damascului, graiul muzicii şi fiinţa cuvântului, le-a îngemănat şi ne-a lăsat, spre luare-aminte, rodul tuturor doinelor din valea Baaad: aici s-au împlinit scrisul şi scrisa poetului, fapta şi destinul său.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara