Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un studiu monografic despre Emil Giurgiuca de Ion Buzaşi


Emil Giurgiuca (1906-1992) a avut un destin comun multor poeţi care au debutat în perioada interbelică, dar care, după Al Doilea Război Mondial, din cauza instaurării regimului totalitar, au cunoscut ani de marginalizare, de tăcere impusă.

Aşa încât apariţia unei monografii despre poetul şi îndrumătorul cultural Emil Giurgiuca este, înainte de toate, un act de dreptate literară. E adevărat că, în 2006, la centenarul naşterii sale, a apărut o monografie datorată lui Liviu Grăsoiu (Emil Giurgiuca sub povara vremilor, Editura Vestala, Bucureşti, 2006), care are meritul pionieratului, dar şi acela de a îndemna pe alţi cercetători să-i aprofundeze opera. Este ceea ce şi-a propus autoarea cărţii de faţă, restituind activitatea lui Giurgiuca, în toată complexitatea ei, accentuând însă două coordonate fundamentale – poetul şi îndrumătorul cultural.
Monografia profesoarei Adriana Postescu (Todoran) prezintă mai întâi „file din romanul vieţii”, pentru că o viitoare biografie mai amplă ar putea fi intitulată chiar „romanul vieţii” lui Emil Giurgiuca. Semnalăm stabilirea debutului lui Emil Giurgiuca, prezentarea cvasi completă a colaborărilor de la revista Liceului „Petru Maior” din Gherla, coordonată de profesorul Emil Precup, activitatea la catedra de limba şi literatura română desfăşurată într-o odisee didactică la câteva gimnazii şi licee din Transilvania: Aiud, Uioara, Brad, Sighişoara, Cluj şi încheiată la Bucureşti, lăsând în amintirea elevilor imaginea unui profesor distins şi erudit, cu lecţii de neuitat despre marii poeţi români, de care îşi aduce aminte într-o poezie cu rezonanţe autobiografice: „Zidiri cu porţi deschise-n veac,/ Ce m-aţi văzut în clasă zi de zi/ Împărţindumi sufletul adunat,/ Aduceţi pentru mine mărturii”. Mărturii inedite privesc perioada când a activat ca profesor la Colegiul „Bethlen Gabor” din Aiud.
Prezentarea poeziei lui Emil Giurgiuca începe printr-o amplă evidenţiere a opiniilor criticilor literari despre lirica sa, începând cu debutul editorial Anotimpuri – 1938 – an numit de critica literară, după o sintagmă celebră a lui Nicolae Iorga despre Sadoveanu, „anul Giurgiuca” şi până la ultimul volum de versuri, o antologie de autor, Poeme, 1989. O activitate poetică începută strălucit, continuată la aceleaşi cote artistice cu volumul Dincolo de pădure, în 1943, desfăşurată pe parcursul a aproape patru decenii, cu o sincopă de peste douăzeci de ani (1943-1964), când Emil Giurgiuca revine în poezia română contemporană, cu volumul Poemele verii (1964). După lectura studiilor şi articolelor de critică literară consacrate poeziei lui Giurgiuca, şi după lectura atentă a creaţiei lirice, Adriana Todoran conchide că Emil Giurgiuca este, „în primul rând un poet al naturii”, continuator în parte al liricii transilvane mesianice, îmbinate subtil cu modernismul şi lirica înnoitoare de sorginte blagiană. Prezentarea poeziei se face urmărind motivele fundamentale, cu aprecieri originale de cele mai multe ori: natura, protestul liric împotriva Dictatului de la Viena (1940), reveria, lumea poveştilor şi a legendelor, crezul poetic, nostalgia copilăriei, motivele religioase în poezia lui Emil Giurgiuca. Dacă temele dominante ale liricii „poetului podişului someşean” (natura, durerea la pierderea Transilvaniei în acel an de jale, 1940) le întâlnim la mulţi poeţi ai generaţiei sale, se cuvin menţionate ca originale abordarea temei copilăriei şi a motivelor religioase, mai ales că în monografia sa, Liviu Grăsoiu arată că în creaţia lui Emil Giurgiuca, fiu de preot, lipseşte inspiraţia religioasă”. (Ca o curiozitate literară, menţionăm că toţi marii poeţi ardeleni – Ion Budai-Deleanu, G. Coşbuc, Lucian Blaga, Octavian Goga, Emil Giurgiuca – au fost fii de preoţi). După ce stabileşte că debutul absolut în paginile revistei şcolare gherlene este cu o scriere în proză, autoarea notează că Giurgiuca însuşi şi-a dat seama de lipsa înzestrării sale epice şi a abandonat proza, consacrându- se exclusiv poeziei.
Dar Emil Giurgiuca a fost „îndrumătorul cultural al generaţiilor de scriitori din perioada interbelică”, lucru dovedit de rostul scriitorului ca întemeietor şi creator de reviste. Emil Giurgiuca a avut nu numai vocaţie publicistică, – multe reviste fiind legate de numele său, începând de la România literară din perioada aiudeană a activităţii sale didactice şi continuând cu „Abecedar” de la Brad, cu „Dacia“ şi „Colocvii“ de la Bucureşti, dar şi una de îndrumător prin articole-program, cu o claritate ideologică şi artistică remarcabile (de ex. articolul - program al „Daciei” (1941), Cuvinte pentru început se aseamănă cu celebra Introducţie de la „Dacia literară” (1840) a lui Mihail Kogălniceanu şi încheind cu revista „Colocvii”, una din cele mai bune publicaţii pedagogice ale învăţământului românesc din perioada postbelică. Activitatea de îndrumător cultural capătă noi valenţe prin coordonarea Editurii „Miron Neagu” de la Sighişoara, unde au apărut câteva volume ale colegilor săi de generaţie (Mihai Beniuc, cu cel mai bun volum al său, Cântece de pierzanie, George Boldea, prietenul său, alături de care, la Brad, tipărise revista „Abecedar”, pe lângă alte scrieri ce s-au dovedit opere valoroase în perspectiva istoriei literare.
La opera lui Emil Giurgiuca trebuie să adăugăm alcătuirea de antologii, şi monografia subliniază cu pregnanţă valoarea celor două crestomaţii poetice: Poeţi tineri ardeleni, 1940 şi Transilvania în poesia românească, 1943. Antologia Poeţi tineri ardeleni (1940) se remarcă prin judicioase aprecieri critice în scurte medalioane literare consacrate poeţilor, în marea lor majoritate în preajma debutului editorial. Cei mai mulţi au confirmat aprecierile lui Giurgiuca, impunându-se prin volumele pe care le-au publicat mai târziu. Dincolo de ţinuta grafică (medalioanele erau urmate de 18 măşti în lut de Ion Vlasiu), antologia lui Giurgiuca, prin prezentarea unor poeţi din aproape toate ţinuturile Transilvaniei, într-un an dureros pentru această parte a ţării, avea un tâlc, pe care Perpessicius îl descifra printr-o interogaţie retorică în recenzia publicată în „Cuvântul” din septembrie 1940: „Nu este aceasta însăşi harta Ardealului, o hartă diversă şi completă, în care se încrucişează toate adierile sufleteşti de dincolo de munţi, o hartă cu atât mai emoţionantă, cu cât suplineşte, cu hrisovul ei ideal, pe aceea din care oamenii justiţiei europene au sfâşiat cu brutalitate”. Sensul acesta este mai pronunţat în următoarea antologie, apărută cu trei ani mai târziu, Transilvania în poesia românească şi, după o prezentare mai detaliată a acesteia şi după o comparaţie cu alte două antologii, apărute tot în acei ani (Ne cheamă Ardealul, de George Togan şi Ardealul cântat de poeţi, de Matei Alexandrescu), autoarea este îndreptăţită să constate superioritatea antologiei lui Giurgiuca prin conţinut, prin unitate tematică, prin antologarea unor poeţi din toate epocile literaturii române şi din toate provinciile româneşti, în capitole ce sugerează prin chiar titlul lor ideea poetică dominantă: Transilvania în lanţuri (1784-1894), Chemarea Transilvaniei (1894-1914), Patria şi războiul pentru Transilvania (l914- 1918), Transilvania liberă (1918-1940) şi Transilvania sfâşiată (1940), momente din istoria zbuciumată a Ardealului; iar prefaţa este, aşa cum remarcă Adriana Todoran, o pagină emoţionantă de istorie literară şi de meditaţie patriotică (Despre cântarea de luptă a lui Andrei Mureşanu): „Ea nu e expresia simţirii unui singur om, ea e porunca veacurilor. În ora compunerii ei, poetul va fi simţit în jurul său prezenţa legiunilor de martiri, sculaţi din morminte, umbra roatei lui Horia, sufletul fără odihnă al lui Mihai. Şi icoana Transilvaniei, ca un rug nestins de jertfe româneşti, se va fi ridicat în faţa sa, crâncenă, cutremurătoare”. Sau această aserţiune critică, memorabilă prin puterea de sinteză, fundamentată pe cunoaşterea profundă a temei abordate: „Discursul pentru libertatea naţională a lui Simion Bărnuţiu se va repeta în tot lungul veacului, fragment cu fragment, în poezia transilvană, cu forţa originară a ideilor care nu cunosc oprelişti omeneşti. Căci poezia transilvană este ea însăşi un discurs pentru libertate.” (sublinierea lui Emil Giurgiuca)
Dacă poetul a fost, mai ales, în perioada interbelică, în atenţia criticii literare, publicistul Giurgiuca a fost pe nedrept neglijat şi paginile acestea, cu citate bine alese, convingătoare, constituie un argument pentru o antologie din gazetăria poetului Anotimpurilor, la care s-ar putea adăuga şi articolele - program ale revistelor pe care le-a întemeiat sau coordonat, de la „Abecedarul” din Brad şi până la „Colocviile” din ultimii ani ai carierei didactice.
Personalitatea lui Emil Giurgiuca, este, în fine, întregită prin prezentarea bogatei sale activităţi de traducător din lirica maghiară, scriitorul ardelean integrându-se în această privinţă întro lungă tradiţie transilvană, inaugurată de paşoptişti şi continuată de contemporanul său Ion Chinezu, care, în acelaşi an, neavând drept de semnătură, îşi câştiga existenţa prin tălmăciri din ungureşte. Autoarea reproduce, şi sunt perfect justificate în context, câteva aprecieri din critici literari maghiari, care atestă calitatea artistică a tălmăcirilor lui Giurgiuca.
Înfăţişând o personalitate literară complexă – poet, publicist, îndrumător cultural şi traducător – , în urma unei serioase documentări şi într-o expunere bine argumentată, monografia Adrianei Todoran are toate atributele unei necesare restituiri literare.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara