Oraşul se pleoştise mai rău ca pe vremea legionarilor, era de părere Haikis. Nu că i s-ar fi făcut dor de ei. Era sătul de ruşi, chiar dacă trebuia să accepte că fără ei, să-i dea pe nemţi peste cap, mareşalul ar fi rămas Conducătorul, cu legile lui antievreieşti cu tot. Iosif, prietenul lui din Bucureşti, om de condei şi de o blîndeţe aproape prostească, îi spusese că românii meritau să simtă şi ei gustul umilinţei şi neputinţa. Haikis nu şi-a permis să-l contrazică pe învăţatul său prieten care fusese părăsit de apropiaţii lui, scriitori sensibili, care cînd văzuseră dincotro bătea vîntul, îi întorseseră spatele. Acum, îi scria decepţionat Iosif, îi dădeau bună ziua ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic şi îi reproşau că nu-l mai vede omul cu anii. "Nici unuia nu-i e nici măcar jenă pentru ceea ce s-a întîmplat. Îl înjură vîrtos pe Antonescu şi se înghesuie să publice în ziare articole în care îi tămîiază deşănţat pe eliberatorii sovietici. Acum nici trei luni, unul dintre ăştia scria în ziarul lui Pamfil Şeicaru: hidra comunistă îşi va pierde capetele sub loviturile inspirate ale paloşului Sfintei misiuni a Mareşalului românismului şi a bravilor noştri aliaţi germani. Nu-l întreabă nimeni de ce şi-a dat convingerile la întors, deoarece aproape toţi sînt ocupaţi să facă acelaşi lucru. Nu m-aş mira să fie la fel de sinceri în lichelismul lor, ca şi înainte de intrarea ruşilor în ţară." Haikis îi răspunsese că nici lui nu-i fusese uşor, în ultimii ani, dar l-ar fi bătut Dumnezeu dacă n-ar fi recunoscut că prietenii lui din Medgidia nu-i făcuseră una ca asta. Politicienii şi gînditorii, atît cît observase el, nu erau oameni pe care să te poţi bizui, dar cu un negustor cinstit te înţelegeai altfel. Pe el îl ajutaseră să se descurce persoane importante din oraş. Şi ei meritau să fie umiliţi şi sărăciţi de ruşi? Prietenul lui îi răspunsese de-abia după două săptămîni. Nu avusese nimic special de făcut. Se bucurase intens că putea ieşi din subterană, că pe stradă nu mai era privit într-un anume fel, suspicios-ostil, din cauza înfăţişării sale suspecte de jidan şi nu prea, adică de posibil agent al ruşilor sau măcar de simpatizant al lor. În această din urmă privinţă, bănuielile din privirile celor care se uitau chiorîş la el pe stradă erau justificate. Îşi dorise, zilnic, în minutele şi orele însingurării sale, mai întîi să-şi revină ruşii în faţa invaziei, apoi să găsească puterea de a rezista şi, după aceea, să aibă forţa de a învinge. Şi totuşi, dacă la începutul războiului, ar fi fost trimis pe front, n-ar fi dat înapoi, chiar dacă nu era bun de soldat. S-ar fi dus să ia Basarabia înapoi, ca orice bun român, dacă Antonescu i-ar fi cerut-o. Mareşalul in spe n-avea încredere în el. Prefera să-i trimită pe front, să se reabiliteze, pe legionarii care încercaseră să-l dea jos, decît pe evreii, ca el, care sperau că onoarea lui de militar îl va face să-i trateze onorabil. Aici Haikis era de acord cu prietenul lui. Conducătorul nu fusese mai breaz decît legionarii, doar că în loc să-i omoare cu mîna lui pe jidani, cum făcuseră ei, voia să-i facă să se sinucidă. Îi dezonora, îi sărăcea sau îi lăsa muritori de foame, în timp ce se jura că-i apără de ceea ce le făceau nemţii în Germania şi în ţările pe care le cuceriseră. În scrisoarea de răspuns Iosif i-a dat dreptate şi a adăugat că eliberatorii începuseră să-l dezamăgească. Se purtau tot mai - n-avea alt cuvînt! - infect în Bucureşti, ca într-o capitală ocupată. "Dacă mă crezi, nu-mi vine să mai ies pe stradă. Ruşii, în care credeam, se comportă execrabil, ca o armată de ocupaţie. Se pare că toţi cei în care am avut încredere se străduiesc să mă facă să-mi regret că le-am acordat-o." Îi răspunde Haikis în aceeaşi zi, fericit că ciudatul său prieten se îndurase să admită că şi el putea avea dreptate, în schimbul lor de scrisori. Cînd îi mergeau afacerile, prins de treburi, angrosistul nu stătea să-i aştepte scrisorile de răspuns. Şi ceea ce nu ştia prietenul său era că atunci cînd primea scrisori de afaceri pe ele le deschidea mai întîi. Acum însă aşteaptă Haikis o săptămînă, mai trece una şi nimic. Să se fi supărat Iosif? Că mai păţise asta o dată cu el! După o lună, dacă tot n-avea ce face, se suie Haikis în maşină şi se duce la Bucureşti, să-l împace. Iosif avea un apartament într-un bloc din centru, la etaj. Ii deschide o femeie care îl ţine la uşă. Dl Iosif nu mai era. Fusese, dacă nu vă supăraţi, călcat de un camion militar acum două săptămîni. Iese Haikis din bloc năucit. Se urcă în Fiatul lui mititel şi înainte de a o lua din loc apasă îndelung pe claxon, într-un fără rost semn de adio.
