Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un secol de relativitate de Sorin Lavric


Anul acesta s-au împlinit o sută de ani de la naşterea unei teorii pînă într-atît de odioase încît chiar şi astăzi, după atîta vreme, continuăm să vorbim despre ea după ureche. Nu o înţelegem mai deloc, nu o intuim aproape defel, şi tocmai de aceea renunţăm repede la efortul de a ne-o face familiară. Şi astfel ajungem s-o privim ca pe ceva odios, căci e odioasă încăpăţînarea cu care teoria lui Einstein, rămasă în cerul irespirabil al iniţiaţilor, ni se refuză înţelegerii. Probabil că despre nici o altă ramură a fizicii nu s-a vorbit mai mult dinlăuntrul unei înţelegeri mai mici. De aici şi cantităţile uriaşe de maculatură pe care gînditorii, adăpostiţi sub titulatura de filozofia ştiinţei, au simţit nevoia să o scrie pe marginea ei.

Nu ştiu ce altă disciplină este astăzi mai nimerită să ilustreze diletantismul filozofilor în materie de ştiinţă ca această ,filozofie a ştiinţei". Ea e locul unde se pot rosti cu seninătate şi cu morgă hieratică cele mai sfruntate elucubraţii filozofice. De la aberaţiile lui Hegel din Filozofia naturii şi pînă la sofismele prin care sovieticii căutau să explice natura duală a luminii prin prisma materialismului dialectic şi istoric, probele incriminatoare menite a pleda pentru ignoranţa ştiinţifică a filozofilor s-au strîns mereu. Cine are astăzi un dram de onestitate ştie că, despre ştiinţă, nu pot vorbi în deplină cunoştinţă de cauză decît oamenii de ştiinţă. A continua să dai verdicte speculative în privinţa ştiinţelor înseamnă, cel mai adesea, a friza impostura.

O butadă a lui Oppenheimer, a cărei formă o reproduc cu aproximaţie, spune că, în vreme ce fizicienii se străduiesc să exprime, într-un limbaj cît mai inteligibil cu putinţă, lucruri neştiute de nimeni pînă la ei, filozofii reuşesc isprava opusă, izbutind să spună nişte banalităţi ştiute de toată lumea într-o formă cît mai ininteligibilă. Dacă dăm deoparte nuanţa maliţioasă şi fatal suficientă a cuvintelor americanului, o nuanţă ce condamnă pripit întregul rost al gîndirii speculative, atunci nu poţi să nu recunoşti că Oppenheimer surprinde unul din punctele vulnerabile ale filozofiei: superstiţia jargonului. În nici o altă disciplină fascinaţia exercitată de limbaj nu a făcut ravagii mai mari ca în filozofie. Iar dacă fizica nu a cunoscut declinul de prestigiu de care a avut parte filozofia este pentru că fizicienii, imuni la vraja exercitată de cuvintele noastre omeneşti, s-au lepădat de concepte şi silogisme şi s-au mutat în tărîmul matematicii. Silogismul s-a înclinat în faţa ecuaţiei, iar această reverenţă a însemnat naşterea unui tip de cunoaştere cum filozofii nu ar fi putut visa în veci.

La 12 ani de la formularea strict tehnică a teoriei relativităţii, mai precis în 1917, Einstein avea să facă un gest pentru care foarte mulţi dintre gînditorii epocii l-au urît: a publicat o carte mică şi simplă, al cărei conţinut dovedea un lucru revoltător, şi anume că poţi gîndi profund fără să foloseşti concepte obscure şi preţioase, ba, mai mult, că poţi să împărtăşeşti oamenilor, făcînd uz de cele mai obişnuite cuvinte, un lucru pe care nimeni nu-l intuise pînă la tine. Pe scurt, o cărticică la a cărei lectură adepţii filozofiei simt un gust de umilinţă şi smerenie.

În fond, dincolo de lecţia de simplitate şi logică a cărţii - al cărei titlu este Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor -, Einstein arăta la acea vreme că, dacă ai înţeles cu adevărat un lucru, nu se poate să nu te faci la rîndul tău înţeles. Important este să înţelegi, important este să vezi tu, cu ochii minţii tale, mecanismul fenomenelor fizice, şi apoi nu se poate să nu izbuteşti, în ciuda precarităţii sau a inexpresivităţii limbajulului, să spui ceea ce vroiai să spui. Atîta doar, să ai cu adevărat ceva de spus.

Cartea lui Einstein este exemplul impresionant al unui om care reuşeşte să se facă înţeles într-un domeniu unde intuiţiile noastre, lipsite de reazemul sensibil al vieţii cotidiene, încep să se clatine neputincioase. Este locul relativităţii generale, o zonă în care bunul-simţ este silit să abdice în faţa stihiilor matematice. Cînd vezi cum Einstein îţi explică că un spaţiu poate fi închis şi în acelaşi timp poate să nu aibă limite, că aşadar universul, finit fiind, este totuşi unul nelimitat, că proprietăţile geometrice ale spaţiului depind de materia aflată în acel spaţiu, că traiectoria oricărei mişcări are exact înfăţişarea pe care observatorul i-o atribuie, că un fenomen depinde de punctul de vedere în care te aşezi spre a-l observa şi că, în fond, nu există un punct de vedere privilegiat dinspre care să obţii o descriere infailibilă a universului, că ştiinţa înseamnă să poţi să prevezi lucruri pe care numai experienţa posterităţii le va putea confirma, că orice ipoteză este o simplă convenţie pe care o îmbrăţişezi fără să ştii dacă mai tîrziu nu o vei respinge în întregime - cînd vezi aşadar toate aceste mostre de sclipire umană, nu poţi să nu te întrebi ce fel de minte avea Einstein şi, mai ales, cum anume lucra ea. Cu alte cuvinte, care era mecanismul intim al gîndirii lui Einstein?

Răspunsul ne este dat chiar de Einstein în Cum văd eu lumea (Humanitas, ediţia a II-a, 2000), o carte în care fizicianul născut la Ulm mărturiseşte că substanţa gîndirii sale constă în imagini şi în asocieri fulgerătoare de imagini. Einstein nu putea gîndi un lucru fără să-şi facă mai întîi o elementară reprezentare despre el. Apoi, din noianul de intuiţii şi reprezentări, Einstein extrăgea acele secvenţe de imagini pe care le considera un fel de tipar explicativ pentru toate celelalte imagini. Obţinea astfel un set de reprezentări privilegiate al căror rost era să servească drept bază explicativă pentru restul imaginilor pe care le avea despre lume. Odată ce-şi alesese intuiţiile de bază ale gîndirii sale, tot efortul fizicianului se muta în făgaşul convertirii acestor intuiţii în limbajul arid al matematicilor superioare.

În fond, orice ecuaţie matematică este rezultatul unei intuiţii iniţiale pe care fizicianul a supus-o unui proces de retranscriere matematică. Iar ceea ce la început este doar intuiţie devine la sfîrşit doar matematică, adică un set de simboluri legate între ele prin relaţii de tip algebric. De aceea, marii fizicieni nu sînt neapărat buni matematicieni, cît mai curînd oameni a căror imaginaţie este una prodigioasă. Iar Einstein s-a numărat printre ei.

Sînt cel puţin două idei în Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor în faţa cărora simţi un fel de stupoare. Mai întîi aceea că nu există un punct de vedere privilegiat în interiorul căruia să te aşezi pentru a putea descrie în mod ireproşabil lumea. Asta înseamnă că, dacă Dumnezeu există, el nu poate fi privit ca acel observator (,sistem de referinţă" ar spune Einstein) preferenţial aflat în situaţia de a da o descriere infailibilă a lumii. Nici măcar el nu se deosebeşte de alte sisteme de referinţă, iar dacă nici el nu se deosebeşte, înseamnă că nu mai e Dumnezeu. Pe deasupra, însuşi Dumnezeu este supus previziunilor formulate de varianta generalizată a teoriei relativităţii. Cu alte cuvinte, nici măcar fiinţa divină nu poate scăpa de consecinţele pe care le aduce cu sine existenţa cîmpurilor gravitaţionale de mare intensitate.

Şi atunci, Dumnezeu, departe de a fi acea fiinţă absolută despre care am învăţat cu toţii, este el însuşi ceva foarte relativ, depinzînd de regimul fizic al sistemului de coordonate în care se află. Sau, mai tranşant, dacă Dumnezeu există, el este echivalent cu oricare alt sistem de observaţie din acest univers. O declasare mai mare a fiinţei divine nici că se poate închipui. Din perspectiva teoriei relativităţii, definiţia cea mai pertinentă a fiinţei divine este că Dumnezeu reprezintă încercarea omului de a gîndi un observator ale cărui observaţii să nu fie influenţate de condiţiile de mediu în care se află observatorul. Potrivit aceleiaşi teorii, o asemenea încercare nu poate avea sorţi de izbîndă.

A doua idee, desprinsă într-un fel din prima, poartă numele de ,moluscă de referinţă". Prin această expresie bizară Einstein înţelegea tocmai observatorul ale cărui proprietăţi - şi implicit ale cărui facultăţi de observaţie - se modifică odată cu modificarea condiţiilor în care se află observatorul. Aşa cum o moluscă este un organism a cărui formă se modifică în timp, după mediul în care se află, tot aşa, din perspectiva teoriei relativităţii, un observator trebuie să împrumute ceva din comportamentul moluştei. Sarcina fizicii, sugerează Einstein, este să descrie şi să judece fenomenele numai în raport cu astfel de moluşte de referinţă. De pildă, ceasul a cărui putinţă de a măsura timpul se modifică în funcţie de viteza cu care el însuşi se deplasează este un exemplu de moluscă de referinţă. Ei bine, în teoria relativităţii, toţi observatorii sînt astfel moluşte de referinţe. Dar nu pentru că aşa vor ei, ci pentru că nu au încotro. Ceea ce ei înregistrează şi judecă depinde în întregime de condiţiile de mediu în care tot ei se află.

Amintindu-ne de exemplul anterior, Dumnezeu, ca o astfel de moluscă de referinţă, nu poate avea o judecată infailibilă pentru simplul motiv că verdictul lui, la Judecata de Apoi, va depinde de condiţiile în care va avea loc această judecată. E trist s-o spunem, dar Judecata de Apoi va fi una foarte relativă, neavînd nimic din tăişul definitiv al unei sancţiuni sau recompense implacabile. Şi atunci, să recunoaştem: odioasă este teoria aceasta a lui Einstein, odioasă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara