Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un scriitor de neimitat de Mircea Lăzăroniu

În mod normal, volumul austriacului Joseph Roth ce reuneşte romanul Spovedania unui ucigaş, povestită într-o noapte şi nuvela Legenda sfîntului beţiv, volum apărut la Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei, în traducerea lui Alexandru Al. Şahighian, reprezintă unul dintre evenimentele literare ale anului. Insuficient cunoscut de publicul autohton, în ciuda celor trei volume publicate de Editura Univers, acum vreo zece ani, Roth, unul dintre cei mai mari scriitori de secol XX, ar merita în România o serie de autor. Situaţia de la noi nu este singulară: pentru cititorii din numeroase ţări, Roth a fost vreme îndelungată omul unei singure cărţi, Marşul lui Radetzky, care i-a pus în umbră restul operei. În bună măsură, el a căzut victimă prejudecăţii (vreme îndelungată hrănită de o critică obtuză şi snoabă) îndreptate împotriva romancierilor care au mizat pe forţa naraţiunii.

Cele două titluri din volumul recent apărut au în comun cadrul - Parisul primelor decenii ale secolului trecut, oraşul în care scriitorul autoexilat după ascensiunea lui Hitler avea să se stingă prematur - şi mai ales originea personajelor, europeni din Est; protagoniştii sunt suflete chinuite aflate în căutarea mîntuirii, un fel de Olandezi zburători, nu altfel decît Tarabas, eroul romanului eponim, tradus la Univers. Nuvela este mai izbutită decît Spovedania unui ucigaş, de ale cărei imperfecţiuni Roth era cel puţin în parte conştient: îi mărturisea prietenului său Stefan Zweig că nu e tocmai mulţumit de roman, pe care îl considera scris prea repede; povestită într-o noapte, s-a observat, sugerează urgenţa. Om al paradoxurilor, artistul se plîngea altădată că a lucrat prea mult la Marşul lui Radetzky, care i se părea prea şlefuit.

Cu toate cusururile - în primul rînd, personaje prea puţin dezvoltate, cărora iniţial părea să le fi fost conferit un rol mai important (mă gîndesc mai ales la Channa Rifkin, o tînără pură) - " Spovedania e şi ea o scriere absolut remarcabilă. În faţa psihologiei întortocheate a unui erou care îşi proclamă abjecţia, vinovăţia şi dorinţa de ispăşire, nu poţi să nu te gîndeşti însă că intră aici prea mult Dostoievski.

Destui comentatori au insistat asupra faptului că autorul confesiunii, tenebrosul Semion Semionovici Golubcik, straşnic băutor pe deasupra, nu este vrednic de încredere. Există confuzia în privinţa identităţii: este el oare, aşa cum pretinde, copilul nelegitim al unui prinţ? (E vizibilă fascinaţia oarecum naivă a lui Roth pentru aristocraţie). Avem de-a face cu fabulaţiile unui nebun? Se declară obsedat de fratele vitreg pe care îl urăşte şi vrea să îl distrugă, fratele respectabil şi în fond neînsemnat care, spre deosebire de el, a fost recunoscut de bătrînul aristocrat. Suferă din cauza numelui, pe care îl socoteşte ridicol şi ruşinos; "golubcik" înseamnă în limba rusă "porumbiţă" şi avem de-a face desigur cu o ironie. Se remarcă obsesia paternităţii în proza unui scriitor care şi-a cunoscut vag tatăl, despre care le povestea cunoscuţilor diferite scenarii. În operă sunt multe figuri paterne memorabile: tatăl şi bunicul ultimului Trotta, în Marşul lui Radetzky, minunatul părinte care este Mendel Singer, un Iov modern, tatăl de gheaţă, detestat, al lui Tarabas.

Frustrările - unele poate imaginare - din copilăria şi adolescenţa lui Golubcik dau naştere resentimentului, urii, dorinţei de revanşă, iar la sfîrşit cinismului amar. Povestea, oricîte elemente de senzaţional ar îmbogăţi-o pe parcurs, e oarecum banală, sau, mai bine spus, banalizată în teribilul secol XX: un resentimentar răspunde nedreptăţilor comiţînd nedreptăţi şi mai mari, la scară aproape monstruoasă. Se numeşte pe sine ucigaş, dar nu a omorît cu mîna lui. E un asasin, cred eu, în sensul în care un pasaj din Talmud, citat în Marşul lui Radetzky, spune că e ucigaş "cine ridică mîna asupra semenului său". Golubcik e o mică şi foarte eficientă rotiţă dintr-o organizaţie odioasă, membru al poliţiei secrete ţariste, celebra Ohrana. Spion şi denunţător, ajuns în misiune în capitala Franţei, a trimis la închisoare sau în Siberia - şi cu siguranţă la moarte - oameni nevinovaţi. Societatea rusească dinaintea Revoluţiei e deja una poliţienească, bazată pe supraveghere şi delaţiune. Nu doar Rusia este bolnavă; romanul e scris în anii '30, cînd regimurile totalitare erau instalate în tot mai multe ţări, şi nu este exagerat să vedem în criza morală a lui Golubcik criza întregii Europe.

Ca şi în alte scrieri ale lui Roth, o prezenţă importantă este aici Primul Război Mondial, evocat în cîteva pagini, catastrofa care a dus la dispariţia unei lumi indiscutabil strîmbe, dar mult mai suportabilă decît cea care i-a urmat. În zadar îşi dorise Golubcik o moarte eliberatoare pe front. La sfîrşitul adolescenţei, a crezut că ura şi răzbunarea vor face din el un om liber, iar mai tîrziu s-a agăţat de speranţa salvării prin dragoste, îndrăgostit pătimaş - noi lanţuri - de o franţuzoaică uşuratică, vanitoasă şi lacomă, aproape la fel de expertă în minciuni ca agentul secret. Un catalizator al pornirilor murdare, călăuză spre iad, e straniul Lakatos, un diavol şchiop.

Poveste nu tocmai ieşită din comun, am afirmat. "Tragedia banalităţii", formula lui Golubcik dinspre sfîrşit, e una dintre cheile romanului: infernul personajului e unul banal. Bărbatul trăieşte de ani de zile alături de frumoasa de altădată, pe care vîrsta şi loviturile pe care el i le-a administrat au transformat-o într-o pocitanie: "o femeie bătrîioară, sfrijită", care "semăna mai mult cu o enormă pasăre uscăţivă decît cu o femeie". În vasta operă a scriitorului, e recurentă degradarea fizică şi psihică a femeii. Ne amintim de apariţia cutremurătoare a mamei lui Tarabas, suferind atît din cauza soţului, cît şi din cea a fiului: printre păsările din curte, bătrîna, "îngăimînd găinile, scotea sunete ascuţite, piuia, cotcodăcea. Şuviţe de păr gri-gălbui îi cădeau pe faţă, de sub bonetă. Mama însăşi avea ceva dintr-o găină cotcodăcitoare. Arăta din cale afară de ţicnită, o nebună bătrînă, îmbrăcată în negru şi era evident că proastele orătănii erau, de mulţi ani, într-adevăr singura ei societate". În alt fel înspăimîntătoare fusese bunica lui Tarabas, care îi chinuise ani de zile cu duritatea ei inumană pe cei din jur. În Legenda sfântului beţiv, iubita de odinioară a protagonistului "îmbătrînise - era palidă, puhavă, o femeie îmbătrînită, cu respiraţia grea, surprinsă în timpul unei somn matinal". Multe femei sunt frivole, ispititoare, aducătoare de nenorocire. În Iov, nimfomana Miriam sfîrşeşte nebună (un ecou al suferinţelor soţiei lui Roth, bolnavă de schizofrenie). În acelaşi roman, se remarcă portetul dur al meschinei doamne Skowronnek. Dur este surprins şi declinul fizic al unor femei de treabă: soţia lui Mendel Singer sau mama lui Golubcik (adulterină, totuşi, dacă e să-i dăm crezare fiului).

Legenda sfîntului beţiv a fost ecranizată în cîteva rînduri; relativ celebru e filmul lui Ermanno Olmi, de la sfîrşitul anilor '80, cu un Rutger Hauer greu de imaginat într-un asemenea rol. Roth, căruia alcoolul avea să-i grăbească sfîrşitul, în exilul său parizian, redă magistral lenta autodistrugere a unui beţiv. Fostul miner Andreas Kartak a făcut închisoare după ce a ucis pentru o femeie comună. Şi aici există, la personajul central, problema identităţii: pe lîngă pierderea banalelor acte, e semnificativă uitarea numelui de familie sau a propriului chip, a felului cum arăta bărbatul înainte de lunga sa degringoladă. Sunt bulversante detaşarea eroului, ruperea de societate, marginalitatea extremă; le mai întîlnim la vagabondul mistic Tarabas. Miracolele se succed în viaţa lui Kartak după ce un misterios domn în vîrstă îi împrumută două sute de franci. La Roth există loc pentru speranţă - o formă de iluzionare, eventual, însă una productivă estetic. E de neuitat, în Iov, însănătoşirea infirmului Menuhim. Binefăcătorul lui Andreas a traversat şi el, în mod evident, o criză existenţială; mărturiseşte că s-a convertit după ce a citit povestea sfintei Tereza de Lisieux. La Roth, o posibilă salvare este adusă de o transformare radicală, o metanoia.

Cu toată viaţa lui chinuită, Kartak păstrează în el o umanitate tulburătoare. S-a vorbit mult despre felul cum Roth uneşte ironia şi compasiunea, nelăsînd de regulă să intre în acest amestec nici un strop de dulcegărie. Ca să mă exprim desuet, nuvela aceasta poate să mişte şi un suflet împietrit. Kartak e răsplătit cu un sfîrşit uşor. "Dumnezeu să ne dea tuturor, nouă, beţivilor, o moarte atît de uşoară şi de frumoasă" sunt ultimele cuvinte ale nuvelei. Roth e un maestru în ceea ce priveşte descrierea unor morţi tulburătoare, mai ales în Marşul lui Radetzky, unde moartea doctorului Demant într-un duel e printre cele mai absurde şi mai revoltătoare din întreaga literatură a lumii. Să nu uităm cum se stinge bătrînul servitor Jacques: "Aşa aş vrea să mor şi eu cîndva!", exclamă prefectul Trotta. Cititorului din zilele noastre asemenea pagini nu-i vor părea poate chiar atît de demodate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara