Numărul curent: 39

Editorial:
Un scriitor aproape uitat de Nicolae Manolescu

Calistrat Hoga{ şi-a pierdut şirul firesc al generaţiei lui literare", scrie Pompiliu Constantinescu despre autorul Amintirilor dintr-o călătorie (19 aprilie 1848-28 august 1917), cam de-o vîrstă cu Slavici, Eminescu şi Caragiale ( ultimul i-a fost un apropiat), dar recunoscut ca scriitor abia de către Ibrăileanu (care, tipărindu-i în revistă opera, i-ar fi scurtat-o cu o treime din pagini) şi Lovinescu (care-l socotea, în 1928, încă nepătruns în "conştiinţa publică"). Cei 155 de ani de la naşterea sa au trecut neobservaţi, ceea ce poate să însemne că, după interesul remarcabil pe care critica interbelică i l-a arătat, Hogaş este din nou un scriitor ignorat. Receptarea lui tardivă, între războaie, nu e scutită de ciudăţenii. Prozatorul pare inclasabil criticilor din noile generaţii. Călinescu remarcă puţina creaţie obiectivă, în molusca (e vorba lui) jurnalului fără coloană vertebrală. Hogaş ar fi un "diletant superior" şi un "minor mare". Presiunea simpatiei recent dobîndite de către Hogaş îl silea, iată, pe Călinescu la această paradoxală apreciere. Lui Lovinescu i se pare un suflet primar, un homerizant, ca de altfel şi lui Streinu � care l-a şi editat), văzînd în plus în el un amator, spre deosebire de Cioculescu în ochii căruia Hogaş e "un meşteşugar lucid şi aplicat" şi un clasicist baroc. "Un Creangă trecut prin cultură", găseşte Vianu, un "intelectualist şi estet". Referinţele cele mai numeroase se fac la Creangă şi Sadoveanu, deşi O. Botez se gîndise din prima clipă la Odobescu. În toate acestea se simte o bună doză de exagerare. Proaspătul descoperit dă interbelicilor impresia că e o revelaţie. Exagerările vor fi prezente chiar şi după ce voga scriitorului trecuse. În Istoria lui, I. Negoiţescu va fi de părere că este în limba lui Hogaş o "lavă fumegîndă, strălucitoare, luxuriantă" care ne-ar duce cu gîndul la Eminescu ori la "lirismul poematic" de la începuturile literare ale Hortensiei Papadat-Bengescu. Nimic, în fond, la Hogaş din natura eminescienei insule a lui Euthanasius ori din feminina senzualitate a Femeii în faţa oglinzii. Natura lui Hogaş e turistic-etnografică, aşa cum vom vedea, într-o limbă literară împestriţată de moldovenisme (venghercă, ogheal, smidă, medean etc.), iar senzualitatea se reduce la ocheadele uşor libidinoase ale bărbatului de cîte ori îi iese în cale cîte o munteancă durdulie.
          
De la Hogaş ne-au rămas două cărţi, Amintiri dintr-o călătorie şi În munţii Neamţului, dacă ne luăm după ediţia postumă şi titlurile din 1921. Cea de a doua s-a bucurat de prefaţa lui Sadoveanu. Alte două încercări de strîngere în volum a însemnărilor de drumeţie risipite prin reviste dăduseră greş, cînd autorul mai era în viaţă, din pricina colosalelor erori de tipar, una, şi a unui incendiu care mistuise tipografia Vieţii Româneşti, a doua. Titlul ambelor fusese Pe drumuri de munte, reluat de Streinu în ediţia lui din anii ^40, dar şi de alţii mai tîrziu.
          
Proza lui Hogaş nu este atît de greu de clasat cum s-a crezut. Autorul însuşi mărturiseşte, în prefaţa la ediţia ratată din 1912, a fi vrut să dea un brînci literaturii de călătorie "din drumul obiectiv, didactic şi aproape geografic de pînă acum, pe drumul subiectiv pe care trebuie să meargă..." Formaţia literară îl apropie pe Hogaş de scriitorii romantici din cea de a doua generaţie, cum ar fi Odobescu, care continuau însă o tradiţie întemeiată de predecesori ai lor, de la Gr. Alexandrescu la V. Alecsandri. E vorba despre acea proză romantic-Biedermeier care, întorcînd, în general, spatele ficţiunii şi, în particular, romanului, cultiva, între altele, memorialul de călătorie ca pe o specie documentar-personală care consta în descrierea, jumătate exactă, jumătate fantezistă, a unor locuri, oameni, obiceiuri, eresuri şi pînă la îmbrăcăminte, amestec de etnografic pitoresc şi de spirit cult, de culoare locală şi de antichitate savantă. Ca şi eroul lui Mérimée, inspiratorul multora, din nuvela Colomba, care umbla cu Horaţiu în ediţia Elzévir sub braţ în căutare de bandiţi corsicani, protagoniştii memorialelor sau jurnalelor de acest fel de la noi sînt intelectuali subţiri care dau ascultare, după moda veacului XIX, vocii poporului, culegîndu-i cîntecele sau observîndu-i viaţa şi moravurile. Hogaş este şi el un costumbrist, cu un termen extrapolat de Virgil Nemoianu în Romantismul îmblînzit de la spanioli la restul continentului Biedermeier.
          
Ca şi ceilalţi, Hogaş este intelectualist şi un estet (deşi face caz de "mojicie", respingînd "literatura de salon"), ironic, clasicist în mentalitate şi academizant în stil. Nu e cine ştie ce deosebire de natură a mijloacelor între De la Văratic la Săcu şi Cîteva ore la Snagov, după cum nici vechiul Alexandrescu vizitînd mănăstirile din Oltenia nu se află prea departe.
          
Aşezarea lui Hogaş în această filieră nu ne poate împiedica să-i remarcăm originalitatea prozei sale de călătorie. Entuziasmul lui Ibrăileanu (mai mult o acoladă prietenească) sau al lui Lovinescu şi Streinu o dată trecut, ne rămîne să vedem în Hogaş un scriitor atractiv, care te îmbie nu numai la drumeţie, dar şi la citit. El se află undeva la mijloc între clasicismul lui Odobescu şi barocul lui Bogza. E vădit îndrăgostit de fraza amplă, muzicală (pagina despre furtuna din munţi, Caragiale o învăţase pe de rost iar lui Bogza i-a sugerat una asemănătoare din Cartea Oltului), de alegerea savantă şi de referinţa la antichitate. De Odobescu îl apropie şi curiozitatea pentru botanică: listele de denumiri latineşti ale plantelor întîlnite în drumurile sale. Acest fel de a scrie sună tot mai desuet astăzi, însă e corectat, spre norocul postum al autorului, de înclinaţia spre comic şi chiar spre grotesc. În Amintiri, povestitorul alcătuieşte o pereche clasică împreună cu tovarăşul său de drum, un Sancho Panza care se molipseşte, ca şi modelul lui, de limbajul înflorat al lui Quijote şi-i serveşte vreo două discursuri parodice pe măsură. În celălalt volum, călătorul are drept tovarăş pe Pisicuţa, o iapă la fel de costelivă ca şi Rosinanta. Drumeţii merg pe la hanuri şi stîne în care descoperim uşor cîte o notă din Caragiale (cu hangiţele lui malefice) ori din Sadoveanu (ciobani sculpturali printre picioarele cărora se vede panorama munţilor, haiduci moderni şi călugări plesnind de sănătate). E greu de uitat părintele Ghermănuţă, care aduce apă de la izvor în comănacul său de tinichea, mai ales după straşnicul chef din chilia în care-şi invită oaspetele. Bătălia Pisicuţei cu musca e o mostră de epopee burlescă. Măcar acest pasaj merită a fi reprodus pentru a-i refamiliariza pe cititori cu proza lui Hogaş:
          
"Nu mă putui totuşi opri de a nu mă desfăta o clipă, privind la lupta uriaşă ce se încinsese întrea ea şi o muscă mare cu spatele lucitoare şi verzii care năzuia, numaidecît, să se adăpostească de arşiţa dogorîtoare a soarelui în umbra umedă a uneia din nările ei; şi cu greu ai fi putut hotărî care dintre amîndouă erau mai iscusite în strategie, musca sau Pisicuţa? Căci, dacă Pisicuţa îşi apăra nasul, scuturînd din cap în toate părţile, musca, nu mai puţin, cu o preciziune vrednică de cea mai desăvîrşită balistică, ochea şi prindea nasul Pisicuţei din zbor şi se înfunda, cu iuţeala unei săgeţi, în adîncul uneia din nările ei; Pisicuţa sorbea şi îşi umfla pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera pămîntească; iar cînd aerul, astfel sorbit, era înapoiat cerului sub forma ruptă şi zguduitoare a unei furtunoase note de trombon, musca ţîşnea zăpăcită din nara Pisicuţei şi îi trebuia vreme să se dezmeticească şi să se descurce din ierburile încîlcite în care fusese aruncată, spre a-şi găsi din nou echilibrul de luptă... De la o vreme, musca îşi schimbă planul de atac şi începu să bată în prăţile mai slabe ale citadelei, ca şi cum, adică, Pisicuţa n-ar fi avut nici picioare, nici coadă, nici dinţi şi, mai cu seamă, darul nepreţuit de a-şi scutura cu atîta putere pielea spatelor sale, încît geniul strategic al tuturor muştelor universului la un loc ar fi rămas neputincios..."
          
Comicul alunecă uneori spre grotesc, de exemplu în portretele celor două femei, mamă şi fiică, una cu mustăţi şi ghebă de Quasimodo, alta cu o guşă asemenea unor foale care prefac respiraţia într-o veritabilă fanfară.
          
Sînt, în cele două memoriale, ca şi în cîteva proze publicate separat (Cocoana Marieta etc.), şi pagini de o factură mai obiectivă, care ar putea fi citite ca nişte nuvele de-sine-stătătoare, cu oarece dialog şi atmosferă de tîrg moldovenesc de pe la 1900. Nu e însă nimic în acestea din arta caracteristică lui Hogaş, care rămîne un admirabil povestitor de drumeţii montane dintr-o epocă şi dintr-o lume de mult apuse.