Numărul curent: 41

Actualitatea:
Un roman autobiografic de Adriana Bittel


Vreau să atrag atenţia asupra unei cărţi apărute de curînd la Editura Albatros, Tinereţea unui comisar politic de Miron Bergmann. E vorba despre o traducere: romanul a fost publicat iniţial în Franţa, la Ed. Lattés, deducem că după 2000 (pe contrapagina de titlu nu se specifică, aşa cum s-ar fi cuvenit, anul), de vreme ce are ca subtitlu O jumătate de secol mai tîrziu, iar subiectul îl constituie anii '50 în România, în special în mediul literar. Din datele de pe coperta a IV-a aflăm că autorul (al cărui nume mie îmi era necunoscut), s-a născut în 1930, e absolvent al celebrei Şcoli de literatură de pe şoseaua Kiseleff, a fost redactor la "Scînteia tineretului" şi la "Gazeta literară", unde semna cu pseudonimul Miron Dragu în deceniul al şaselea din secolul trecut, iar din 1964 s-a stabilit la Paris. Acolo s-a reprofilat, devenind critic de artă şi expert (specialist în perioada Empire), colaborator la reviste importante şi romancier. Tinereţea unui comisar politic e un roman autobiografic, inspirat din experienţele autorului în România anilor '50, cu multe personaje copiate după modele reale şi anecdotică devenită istorie (mare şi mică). Deşi nu pot să-mi dau seama exact cît e ficţiune romanescă şi cît memorialistică în confesiunea la persoana I a naratorului numit chiar Miron Bergmann, trebuie să spun că volumul m-a interesat nu în primul rînd pentru virtuţile lui beletristice, ci prin raportare la tot ce ştiu despre epocă: din documente, mărturii scrise, alte opere literare cu aceeaşi temă şi mai ales din istoria orală, de la prieteni scriitori ceva mai în vîrstă.

într-un prolog scris "după 50 de ani", autorul îşi defineşte manuscrisul ca un fel de "auto-vivisecţie" şi exorcism, o "mărturie împotriva lui însuşi şi dovadă că a fost prima victimă a crimelor pe care le denunţă", că s-a făcut în aceste pagini "comisar politic al propriei anchete şi îşi montează propriul proces", aşteptînd verdictul cititorului din secolul XXI. Nu sînt atît de naivă încît să nu bănuiesc şi în prolog un artificiu literar pentru captarea cititorului, îndemnat să vadă în povestea personajului Miron un itinerar exemplar şi în arhitectura cărţii, "criptograma unor mărturisiri profunde şi în alt fel compromiţătoare decît cea pe care o oferă neiniţiaţilor aparenţa faţadei sale". Căci dacă Lenin ("fie-i memoria venerată" - scrie fără ironie Bergmann!) tot repeta că "adevărul este totdeauna revoluţionar", cu timpul s-a văzut că "după legile dialecticii, devine contra-revoluţionar. Acceptînd că adevărul este în mod visceral opus dogmei, există totdeauna pericolul de a se întoarce împotriva celui care o flutură ca pe un steag deasupra capului. El (adevărul, n.n.) n-a avut niciodată stăpîn. Doar Puterea îl poate defini". Iar adevărul lui Miron Bergmann romancierul & personajul (care se compară cu ofiţerul executant ce se autoexecută în kafkiana Colonie penitenciară), e destul de aburit, pînă la urmă. Dar să vedem în ce constă "itinerarul exemplar".

Abia ieşit din adolescenţă, băiatul de origine evreiască mic-burgheză, entuziast pînă la fanatism, îşi smulge rădăcinile (comparaţia cu Supravieţuirile lui Radu Cosaşu se impune, mereu şi mult în favoarea lui Cosaşu ca expresivitate, complexitate, nuanţare, autoironie, relativizare, credibilitate, dar în primul rînd ca talent şi originalitate a scriiturii) şi intră în fabrica de îndoctrinare, numită în roman Institutul superior de marxism-leninism. Acolo, după umilinţele la care e supus de colegii de internat cu "origine sănătoasă", primeşte de bunăvoie "implantul-cenzură pe cortex" pentru toată viaţa, admite că sistemul nu are nevoie de oameni care gîndesc cu mintea lor, ci de instrumente de propagare a dogmei partidului unic. Aşa prinde el gustul puterii şi al frazelor prefabricate. Detaşat, încă înainte de terminarea şcolarizării, ca redactor politic la un ziar al Partidului, încadrat în aparatul de agitaţie şi propagandă, face ceea ce a fost învăţat, cu zel de neofit, aspirînd să ajungă la nivelul cadrelor superioare, prin orice mijloace. însă, din pricina originii, e încă suspect tovarăşilor, care decid să îl trimită, pentru încă un test de devotament şi vigilenţă, la "munca de jos", pe şantierul unei uzine, tot ca politruc. Acolo, timp de doi ani, deprinde tehnica duplicităţii şi ajunge "la o abilitate aproape perfectă a puterii" - un activist adult şi eficace, un cameleon dur. Tot acolo, pe şantier, are loc întîlnirea crucială cu un ofiţer sovietic, şi încă nu unul oarecare, ci şeful Komsomolului, care va deveni în scurt timp patronul KGB-ului. Acesta îl recrutează drept "cîrtiţă" a serviciilor secrete sovietice, fixîndu-i ca legătură superioară o femeie-comisar. Tînărul Miron se îndrăgosteşte de această teribilă Tania, aprigă băutoare de vodcă (dar şi de whisky), fără prejudecăţi în amor, cu cizme şi kalaşnikov, aproape uriaşă ca statură, altfel "o veritabilă frumuseţe slavă". Care îl domină din toate punctele de vedere. Relaţia cu spioana Tania stîrneşte interesul Securităţii, care-l recrutează la rîndul ei, şi aşa devine Miron un soi de agent dublu. Situaţie nu prea comodă, căci între KGB şi Securitate apar tensiuni, ca urmare a constituirii unei tabere "naţionaliste" în cadrul Secretariatului General al Partidului, grupare ce se înfruntă cu facţiunea pro-sovietică. Miron, care se autoconvinge că Partidul are nevoie de el şi îşi cîştigă prin delaţiuni încrederea superiorilor, primeşte o sarcină specială: să se infiltreze în redacţia "Gazetei literare", "unde se petrec lucruri care nu ne plac deloc". Aşa că îşi compune o nouă identitate, de tînăr critic literar, iar misiunea lui, din partea sectorului de cadre şi control, e de a-i supraveghea, cenzura şi manipula pe scriitori. De aici începe partea cea mai interesantă a cărţii. Sînt introduşi în scenă, sub nume anagramate, Paul Georgescu, Nicolae Labiş, Zaharia Stancu, Victor Eftimiu, Radu Cosaşu însuşi (cu episodul "adevărului integral"), Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Lucia Demetrius ş.a., întreaga viaţă literară în timida deschidere "cu voie de sus", de la începutul anilor '60. Transformate în personaje ale unor întîmplări intrate - unele - în folclorul lumii literare româneşti (nu pot să-mi dau seama cum pot fi ele percepute de cititorul străin), toate aceste persoane sînt cam sărace faţă de referentul real pe care îl are cititorul român. De pildă, Paul Georgescu - o personalitate fascinantă şi paradoxală prin amestecul de inteligenţă şi fanatism ideologic, de iubire reală pentru literatură, simţ nuanţat al valorii şi cinism, de generozitate şi maliţie - a devenit personaj literar în mai multe romane: Căderea în lume de Constantin }oiu, Cel mai iubit dintre pămînteni de Marin Preda, în Cronică de familie (vol. III) şi întîlnire la judecata de apoi de Petru Dumitriu, în Supravieţuirile lui Cosaşu. Aici e proba talentului în cazul unor "cópii după natură". Nu poţi să nu compari, iar Miron Bergmann vădeşte o înzestrare de romancier mult mai firavă decît a celor citaţi mai sus, deşi în Tinereţea unui comisar politic sînt şi cîteva scene tari izbutite, tensiuni bine dozate, atmosferă. Dar, cu excepţia personajului Miron, celelalte sînt doar contururi în tuşe prea groase sau prea subţiri, fără carne vie, fără sentimente, fără umor.

Finalul e complicat cu scene din filme de spionaj de serie B. Avertizat de o prietenă cîntăreaţă (în care se recunoaşte uşor modelul Maria Tănase) că "naţionalii" din Partid au învins şi că se vor debarasa de "tovarăşii de drum" evrei, Miron se decide, în cele din urmă, să emigreze. în scopul obţinerii paşaportului e scoasă din mînecă în ultimul capitol o franţuzoaică ce îşi plăteşte cu viaţa generozitatea de a-l ajuta, fiind ucisă de Securitate (pe parcursul cărţii mai sînt şi alte episoade cu ingrediente picante pe gustul popular occidental, de la o sugestie de homoerotism la practici oculte).

Nouă şi interesantă e însă perspectiva asupra epocii şi oamenilor, din punctul de vedere al comisarului politic, deşi, recunosc, mi-ar fi plăcut mai mult o memorialistică cinstită decît un "roman autobiografic". Traducerea (Mihaela Buşoiu) e uneori cam neglijentă. Cel mai ciudat e că nici traducătoarea, nici redactorul (Olga-Silvia Turbatu) nu l-au citit niciodată pe Labiş, altfel nu retraduceau din franţuzeşte cunoscutele versuri din Primele iubiri ("Eu curg întreg în acest cîntec sfînt/ Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt"), care la p. 190, arată aşa: "Alunec cu totul în acest mare cînt sacru! Căci eu nu mai sunt nimic, mi-am despuiat fiinţa! Şi tot ce eram s-a pierdut în cîntul meu". Şi nici nu ar fi lăsat, în mai multe locuri, titlul "Lupta împotriva inerţiei". în plus, nu înţeleg raţiunea pentru care titluri ale unor opere traduse de mult la noi, din Balzac, Valéry, Eluard şi alţii, au fost lăsate în franceză în text, ca şi unele motto-uri, în timp ce alte citate sînt traduse. Dar astea sînt chiţibuşuri. Important e că Tinereţea unui comisar politic e o carte incitantă. Aş fi tare curioasă să aflu şi părerea colegilor de generaţie ai lui Miron Bergmann despre ea.