Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Un roman al lumilor de mijloc de Răzvan Voncu

Călin Torsan, Ospăţul, Editura Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2016, 325 pag.

Călin Torsan este unul dintre cei mai interesanţi intelectuali bucureşteni din generaţia medie. Scriitor, muzician, bibliotecar la Muzeul Ţăranului Român şi colaborator la „Dilema Veche”, el împleteşte în mod original o existenţă artistică underground cu o activitate literară cât se poate de respectabilă. Fie că a cântat pe stradă sau în formaţii experimentale (unele, remarcabile, cum a fost Domnişoara Pogany), că a participat la festivaluri consacrate – cel de la Sighişoara, de pildă –, a organizat el însuşi mini-festivaluri alternative – iniţiaţii au auzit, cu siguranţă, de sBrot –, sau a publicat volume de ficţiune la edituri de prestigiu,Torsan a ştiut să nu amestece limbajele, rămânând autentic în oricare dintre aceste forme de expresie.

Cărţile sale de proză (Şcoala de mucenici, Recycle BUN) s-au bucurat, pe bună dreptate, de aprecieri critice, în primul rând, pentru prospeţimea privirii pe care o proiectează asupra lumii: o privire şlefuită, desigur, de lectură, dar netributară livrescului. Nu cunosc detalii biografice asupra relaţiei sale cu Sorin Stoica, dar înclin să spun că Torsan face, pentru o anumită umanitate urbană şi cu instrumentele talentului său, ceea ce Stoica a făcut pentru un segment al lumii rurale româneşti. Acea umanitate pe care o ignoră atât proza „mare”, evenimenţială, cât şi cea „marginală”, a mahalalei.

Un asemenea roman al lumii „de mijloc” este şi Ospăţul. Minuţios şi, pe alocuri, chiar bine scris, textul are o complexitate bine camuflată, el putând fi citit şi ca o poveste în sine, şi ca o parabolă. Faptul că povestea curge natural, iar parabola nu este niciodată ostentativă, depune mărturie atât despre talentul de prozator al lui Călin Torsan, cât şi despre maturitatea sa compoziţională.

Naraţiunea din Ospăţul este, de fapt, alcătuită din poveştile a două destine care, la un moment dat, se intersectează. Unul, al pensionarului Visarion (devenit cloşard în urma unei escrocherii), celălalt, al Ninei, femeie de vârstă mijlocie, divorţată. Suntem, fireşte, în interiorul convenţiei inaugurate de Mircea Nedelciu în Aventuri într-o curte interioară (1979): nici personajele, nici povestea lor de viaţă nu au nimic excepţional. Sunt destine banale, în care chiar şi finalul tragic este banalizat prin frecvenţă: sunt, în fond, mii şi mii de Visarioni în lumea reală, care-şi pierd locuinţa, pentru că împrumută bani de la cămătari. Prozatorul nu face nimic pentru a-l transforma pe cloşard într-un personaj exponenţial social (şi, inevitabil, fals).

Aceasta, deoarece, în interiorul convenţiei de care vorbeam, Călin Torsan nu face nici textualism, ca optzeciştii, nici antropologie narativă realist-socialistă, à la Dan Lungu. Poveştile lui Visarion şi, respectiv, ale Ninei sunt lăsate să curgă în firescul lor, în dezvoltarea lor logică, fără ca autorul să caute sau să sugereze vreun „tâlc” sau vreo morală. Sunt cazuri morale, pentru că înfăţişează situaţii de viaţă, opţiuni şi destine, dar nu avem de-a face cu o naraţiune moralizatoare, deoarece prozatorul se rezumă să înfăţişeze, nu să tragă concluzii.

Spuneam că există, totuşi, o parabolă (ceea ce constituie un alt element care diferenţiază net proza lui Călin Torsan de cea a lui Sorin Stoica). Ea e, cumva, vagă şi deschisă. Cu toate acestea, se poate distinge, în spatele poveştii lui Visarion – care ocupă locul central, în roman –, o parabolă a existenţei ca raport între vânător şi vânat. De salutat, în Ospăţul, este fineţea cu care scriitorul înfăţişează cele două paradigme, fără a le caricaturiza: nici pensionarul Visarion nu este eroizat, nici cămătarul Conex nu e şarjat. Torsan, spre deosebire de mulţi dintre colegii săi de generaţie, ştie să evite mizerabilismul: nu există personaje intrinsec bune şi rele, ci numai contexte care actualizează trăsături pozitive sau negative, adesea, în una şi aceeaşi personalitate.

Rezultă o ţesătură romanescă – o „cortină sonoră”, aş zice, ca să trimit la cealaltă ipostază a creativităţii lui Călin Torsan – densă şi autentică, în raport cu viaţa reală. O umanitate „mijlocie”, nici prea-prea, nici foartefoarte, căreia romanul îi dă dreptul la cuvânt. Destine mediocre şi deloc tragice în mediocritatea lor (Roza, un personaj secundar, este cu totul reuşită, la acest capitol), dar care alcătuiesc însăşi esenţa societăţii noastre. Nici măcar ratarea nu este, în acest context, definitivă: Visarion se salvează tocmai prin retragerea în supravieţuire şi în instinctual.

Romanul are şi imperfecţiuni: incipit- uri epice nefinalizate, „burţi” narative în care lectura trenează, inserturi descriptive excesiv poetice, într-un text preponderent neutru. Dincolo de ele, însă, Ospăţul este o o construcţie solidă şi complexă, ce conţine câteva felii suculente de existenţă şi o neprefă cută interogaţie asupra condiţiei umane în România de azi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara