Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un roman al lui Ricardo Piglia în româneşte de Diana Diaconu

Cel mai important scriitor argentinian al momentului şi continuator al lui Borges, după opinia generală, Ricardo Piglia (Adrogué, 24 noiembrie 1941) a devenit un remarcabil reprezentant al literaturii actuale de limbă spaniolă, binecunoscut în Spania dar şi cu faimă internaţională, consolidată de importantele distincţii literare şi de traducerile în numeroase limbi.

Avem acum şi cea dintîi în limba română, publicată recent de Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei, sub titlul Calea Idei Brown. Versiunea realizată cu doctă dezinvoltură de traducătoarea Alina Cantacuzino ne facilitează apropierea optimă de personalitatea scriitorului argentinian, aşa cum ni se dezvăluie acum, la 33 de ani de la apariţia, într-o editură argentiniană a romanului de debut, Respiración artificial, ineluctabil reper, identificator şi valoric.

Ricardo Emilio Piglia Renzi (Adrogué, noiembrie 1941), a ales să-şi împartă numele complet – două prenume urmate de cele două nume de familie ale părinţilor –, între autorul real şi naratorul protagonist intratextual. Aşadar, Ricardo Piglia este cel care semnează cărţi de ficţiune sau critică literară, articole din periodice, scenarii şi, evident, este şi profesorul de literatură care susţine cursuri şi seminarii pe probleme de literatură universală şi latino-americană, ca invitat la universităţile Princeton şi Harvard din Statele Unite (între 1977 şi 1990). Iar Emilio Renzi se naşte ca personaj în spaţiul ficţiunii odată cu debutul literar al scriitorului (1967). Devine naratorul-protagonist şi alter ego-ul prezent în unele naraţiuni scurte, nelipsit în romanele autoficţionale şi, în cele din urmă, menţionat pe coperta cărţii ca autor al jurnalelor ţinute de autorul real încă din anul 19571.

Scriitorul argentinian a publicat, în edituri argentiniene şi spaniole, romane 2, povestiri, nuvele, în paralel cu cărţi în care dezbate, în moduri diferite – expunere, dialog, interviu –, diverse probleme literare, de la teoria proprie asupra naraţiunilor scurte, din Formas breves (1999) – una dintre cele mai cunoscute şi de succes în mediile universitare şi specializate – şi studiile monografice dedicate diverşilor autori argentinieni (Roberto Arlt, Jorge Luis Borges, Julio Cortázar, Macedonio Fernández), pînă la eseurile despre lectură din El último lector (2005) sau pe teme de istorie şi de critică literară din La forma inicial (conversaciones en Princeton), 2015, care include conversaţiile de la un seminar al său pe tema „preistoriei modurilor naraţiunii”; în fine, încheind această selectivă enumerare de titluri, eseul de istorie recentă a literaturii argentiniene (Las tres vanguardias, 2016).

Ca şi în viaţa reală, problematica literară, în conexiune cu istoria, realitatea, adevărul, este o prezenţă constantă în creaţia sa artistică. Aici sunt valorificate procedee, strategii sau forme de discurs specifice atît creatorului, cît şi criticului şi teoreticianului, jurnalistului, profesorului sau scenaristului. Mereu înnoită, reflecţia în jurul literaturii, constituie nucleul generator în jurul căruia se articulează universul ficţional, se ţese acea tramă din fire narative în diverse direcţii, din imaginea covorului pe care o propunea Enrique Vila-Matas ca metaforă a tendinţei literaturii actuale de a practica „fericita eliminare a frontierelor între genuri”, pentru a construi un roman „ca un covor care o ia în mai multe direcţii: material ficţional, documentar, autobiografic, esteistic, istoric, epistolar, livresc... [în] cărţi care amestecă naraţiunea cu experienţa, amintirile unor lecturi şi realitatea transferată textului ca atare”3.

Caracterizarea vizează romanul postmodern în general, dar este valabilă pentru propriile naraţiuni ale scriitorului barcelonez, ca şi pentru cele ale lui Ricardo Piglia, cu care are evidente afinităţi, ambii scriitori practicînd mixajul generic, de autoficţiune, metaliteratură şi, urmînd modelul borgesian, roman poliţist sau mai exact, cu detectivi. Scriitorul argentinian recurge şi la alte soluţii postmoderne, diversifică formele discursive (expunere şi dezbatere de idei, dialog şi conversaţie) şi flexibilizează materia romanescă. „Eu concep romanul – preciza el într-una din conversaţiile sale publice cu scriitorul argentinian Juan Jose Saer4 – sau mai bine spus ficţiunea ca o formă aparte de elaborare a limbii, care presupune posibilitatea de a prelucra materialele cele mai variate... Cred că totul se poate ficţionaliza: poveşti de dragoste, teorii, bătălii, silogisme.” În continuare atrăgea atenţia că propria sa poetică a naraţiunii „respinge ideea că ar exista conţinuturi care ar putea fi excluse a priori din materialul narativ”. Şi întrucît „o zonă a acestuia este tensiunea ideilor, cu o pondere aparte în romanul eseu, dezbatere de idei, conversaţii”, lua în considerare „posibilitatea de ficţionalizare a ideilor şi pătrunderea lor în ficţiune cu o caracteristică proprie”. Ceea ce se poate constata în propria sa creaţie. Într-adevăr, romanul debutului său literar, Respiración artificial (1980), calificat la vremea apariţiei, drept experimental, de factura celor ale lui Macedonio Fernández şi Julio Cortázar, problematiza modul de abordare a istoriei şi literaturii, avînd ca reper adevărul.

Convins că îl impune însăşi literatura, care „persistă în aspiraţia sa către adevăr şi adevărul o justifică”, Ricardo Piglia avea să facă din adevăr criteriul fundamental în întreaga sa operă. De aici şi opţiunea scriitorului pentru experimentarea nemijlocită şi cunoaşterea personală care conduce la autobiografismul scrierilor sale. Observaţia sa „îmi construiesc romanele numai în medii în care am trăit”, îşi găseşte deplina confirmare în El camino de Ida, scris pe baza unei experienţe de viaţă reale (perioada de timp petrecută la o universitate americană, în calitate de profesor invitat pentru a ţine cursuri de literatură), reactualizate pe baza însemnărilor din jurnalul ţinut la epoca respectivă.

Versiunea în limba română, sub titlul Calea Idei Brown este o ilustrare convingătoare a faptului că Piglia îşi construieşte romanele, conducînd cu abilitate firele naraţiunii, alternînd planurile şi menţinînd tensiunea narativă. Structurat tematic în jurul binomului literatură-viaţă, într-un continuu balans, amintind de abordările barocului, romanul debutează cu predominanţa literaturii. Emilio Renzi, naratorul protagonist este profesor invitat la Taylor University, universitate „elitistă şi exclusivistă” de lîngă New York, unde ţine un seminar despre scriitorul britanic W.H.Hudson, „care crescuse în pampasul argentinian şi apoi plecase în Anglia”. Ample secvenţe narative de factură metaliterară, în care naratorul se referă la scriitori americani şi argentinieni, la lecturile personale şi la dezbaterile cu studenţii la seminare alternează cu observaţiile sale asupra vieţii sociale şi universitare din noul mediu. Ceea ce se problematizează este perspectiva, acea privire a străinului care, provenit dintr-un mediu distinct, capta cu acuitate noutatea şi diferenţele, precum scriitorul britanic W.H.Hudson, instalat în Argentina. Acesta descoperise şi scrisese despre unicitatea pampasului argentinian, în vreme ce Renzi naratorul sesizează, dimpotrivă, asemănările dintre sociteatea americană şi cea argentiniană, în privinţa violenţei. Abia începută povestea de dragoste între profesorul invitat şi Ida Brown – profesoara „frumoasă şi deşteaptă”, „francă, directă”, „un star în lumea academică”, specialistă în opera lui Conrad şi interesată de Hudson –, survine asasinarea misterioasă a acesteia, care produce o bruscă întorsătură. Firul naraţiunii se îndreaptă spre tema violenţei şi împrumută nuanţa romanului poliţist. Emilio Renzi se angajează în cursa pentru aflarea adevărului, face investigaţii şi, pentru a descoperi asasinul şi mobilul crimei, cooptează un detectiv profesionist. Un alt fir narativ ne duce spre povestea asasinului Thomas Munk, fost student la Harvard, profesor la diverse faimoase universităţi americane, care făcuse mai multe victime şi sfîrşise prin a se retrage fără urmă, în deplină însingurare, pentru a adopta modul de viaţă natural. Este asasinul superinteligent, autor al unui lucid Manifest despre capitalismul tehnologic, îndreptat împotriva expansiunii tehnologice a capitalismului cu efecte distrugătoare („începutul sfîrşitului omenirii”). Concepe asasinatele ca o formă de protest, prin violenţă la violenţă, „în dorinţa de a se face auzit”. Comentariile naratorului, pe marginea cazului (inspirat de altfel din realitate), în contextul socialpolitic, readuc în atenţie tema violenţei, o realitate binecunoscută în ţările lor respective de Emilio Renzi şi de partenera sa de conversaţie, profesoara rusoaică Nina, expertă în opera lui Tolstoi. Încă o dată, se adaugă un nou fir narativ, care readuce planul ficţiunii, într-o spectaculoasă corespondenţă cu cel al realităţii: naratorul descoperă pasaje subliniate de mîna profesoarei Ida Brown în cartea lui Joseph Conrad, Sub ochii Occidentului şi citindu-le observă cu stupefacţie că ideile conţinute ar fi putut inspira şi coincid cu acţiunile asasinului. Constatarea îi prilejuieşte comentarii pe marginea legăturii între ficţiune şi realitate sau a posibilităţii de a trăi ficţiunea. În întortocheata cale către adevăr, Emilio Renzi ajunge la momentul întîlnirii faţă în faţă cu asasinul, în închisoarea unde acesta ajunsese, în urma denunţului făcut de fratele său. Dar din convorbirea, impresionantă, cu Thomas Munk nu poate afla dacă el fusese asasinul Idei Brown, dacă o cunoscuse vreodată şi cu atît mai puţin dacă urmase „calea” semnalată în pasajele subliniate de frumoasa, inteligenta şi independenta profesoară.

Cu o arhitectură şi o tramă abil construite, ingenioase alternanţe de planuri şi un bogat conţinut de idei, romanul Calea Idei Brown ilustrează particularităţile unei arte poetice destinate a problematiza formele şi relaţiile stabilite între termenii tradiţionalului binom realitate-ficţiune, viaţă-literatură, pe fondul schimbărilor din societatea timpului nostru, în contexul prezent al capitalismului de ficţiune, cînd violenţa s-a internaţionalizat. Violenţa politică, era, după cum spune criminalul superinteligent „ceva care dădea de gîndit”. Nu mai puţin cititorului cărţii lui Ricardo Piglia, un narator ingenios, de prim rang, care ar merita să fie mai bine cunoscut şi la noi.

Dana Diaconu

____________
1 Din proiectata serie de trei volume intitulată Los diarios de Emilio Renzi, a apărut pînă acum primul, cu subtitlul Años de formación, Barcelona, Anagrama, 2015), care a fost considerat de prestigioasa revistă spaniolă Babelia, suplimentul cultural al ziarului El Pais, cea mai bună carte a anului.
2 Pe lîngă cele menţionate mai sus, La ciudad ausente, 1992, Plata quemada, 1997, Blanco nocturno, 2010, Premio Rómulo Gallegos, 2011 ş.a.).
3 Într-un articol din volumul Desde la ciudad nerviosa (2004).
4 Apărute sub titlul Por un relato futuro. Conversaciones con Juan José Saer, la Anagrama, 2915.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara