Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un roman al interstiţiilor de Gabriela Gheorghişor

După ce a încercat, anul trecut, să resusciteze corpul agonic al textualismului optzecist, în Ceaţă pe Tamisa, un roman distopic şi alambicat, Nicolae Stan îşi reeditează acum, într-o variantă revizuită, Apă neagră (volum publicat în 1999, la Editura Nemira, recompensat cu Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti).
Într-o notă de pe manşeta cărţii, autorul îşi deconspiră intenţiile şi modelul literar, vorbind despre o „parabolă neiertătoare“ şi despre „satul multisecular, vag macondian, cu rol de axis mundi, (...) matricea metamorfozelor spectaculare ale comunismului românesc“. Romanul Apă neagră poate fi citit, într-adevăr, ca o naraţiune parabolică a adaptabilităţii românului subt vremi sau a carnavalizării unei istorii dramatice (naratorul vine, la un moment dat, şi cu ideea boicotului istoriei, prin „pierderea de sine“ a personajelor, însă adaptarea intră în contradicţie flagrantă cu boicotarea). Construcţia epică a lui Nicolae Stan se situează, de fapt, în interstiţiul dintre formula realismului critic obiectiv şi aceea a realismului magic. Nu este nici frescă social-istorică a comunismului românesc, dar nici fabulaţie insolită marqueziană, ruptă complet de referentul real. Ieşirile din verosimil sunt destul de puţine faţă de universul miraculos din Un veac de singurătate. E drept că pattern-ul se întrevede chiar în strategia compoziţională a cărţii: dacă istoria familiei Buendía era (în)scrisă într-un pergament, povestea romanului Apă neagră se află încapsulată într-o fotografie. Uvertura – scena unei inspecţii a unui preşedinte de la Direcţia Culturală în satul Crăsani din judeţul Ialomiţa, în anul 1990 – livrează concentratul ficţional, mărgica magică în care se ascunde o întreagă lume: fotografia de la o nuntă din interbelic, a cărei sepia devine cerneala scrierii unei istorii aşezate în tipare biblice. Perioada totalitarismului este intitulată, sugestiv, Exodul, iar după apa neagră a unui potop pedepsitor, povestirea sfârşeşte cu o „Geneză inversă“, în fapt, o apocalipsă, o Execuţie textuală a celor şapte „eroi“ imortalizaţi în fotografia de la început, dezlegând misterul unor morţi de pe parcurs, punând femeia atât la originea răului (păcatul originar), cât şi a energiei vitale, dar o apocalipsă artificială prin impresia de Deus ex machina. Un exit fabricat, ostentativ simbolic, după el putând urma orice, inclusiv un nou început. Finalul este anunţat într-un pasaj de la pagina 87, care, iniţial, poate trece fără a fi luat în serios: „Olimpia se ridică şi privi spre bărbaţii din faţa ei. Le văzu cu claritate slăbiciunea şi degradarea, le simţi agresivitatea, laşitatea şi frica, şi atunci ştiu, rece, ce ar trebui să facă: printr-o putere pe care bunul Dumnezeu i-o va acorda într-o zi, va trebui să zdrobească această lume măruntă şi fricoasă; să se ridice până la capătul universului şi să spargă toate tiparele de pe pământ şi din cer; să nimicească depravarea şi neputinţa până la ultima părticică şi apoi să construiască un alt pământ şi un alt cer, ceva nou cu adevărat, în care aceşti bărbaţi fricoşi şi lipsiţi de apărare să se vadă în oglindă aşa cum sunt şi să se lase conduşi“. În afară de trucul textual (bătrânul Moise Ştefan, bărbatul Olimpiei, se trezeşte, într-o zi, „Dumnezeul“ acestei lumi), apocalipsa efectivă rămâne, totuşi, în ceaţă. Pe de altă parte, rescrierea miturilor din Biblie capătă însă şi o inevitabilă coloratură ironică, emblematică fiind domnia regelui Solomon, adică a primarului discreţionar şi destrăbălat al Crăsaniului, în era orânduirii comuniste.
Fotografia reprezintă, totodată, şi un pretext pentru latura documentală a romanului: „ – Fotografia e un document, dar insuficient! clarifică preşedintele. Trebuie luaţi cei doi bătrâni ca pretext pentru a construi o epocă, o istorie a acestei localităţi. Recuperarea istoriei se realizează punând în funcţiune izvoarele ei autentice, viaţa de zi cu zi a oamenilor, sacralitatea acestei vieţi peste care deseori trecem fără să o sesizăm“. În acest sens, vor fi introduse în carte, prin simplă alipire, fragmente dintr-un studiu socio-antropologic, Reprezentări ale tranziţiei în mediul rural, „iniţiat de prof. Moise Constantin, Preşedintele Direcţiei Culturale a judeţului Ialomiţa, şi realizat împreună cu Societatea de Antropologie Culturală din România, condusă de prof. univ. Vintilă Mihăilescu“. De asemenea, tot ca efect de autenticitate, vom citi şi câteva rapoarte şi note informative, care păstrează termenii cunoscuţi ai limbajului de lemn al epocii: „monstrul Osman“, „duşman de clasă“, „bandit“, „năpârcă“, „forţe reacţionare“ etc. Rama documentală este însă umplută cu relatări fanteziste despre existenţa milenară a crăsănenilor (Cetatea Helis), despre presupoziţia orgolioasă a descoperirii unor morminte tumulare, şi cu tot felul de legende despre obiceiurile, năravurile şi credinţele străvechi ale locuitorilor de pe valea Ialomiţei (calchiate, în parte, după informaţiile istoricilor antici despre neamul traco-geţilor).
După anii „obsedantului deceniu“, care debutează, în roman, cu trădarea „spionului“ Osman şi cu începuturile colectivizării, în care se resimte gheara tragică a istoriei, comunismul este descris ca o intrare „într-o fantă a istoriei, deschisă către un timp şi spaţiu imaginare şi dulci – narcotizante –, în care se simţiseră apăraţi ca într-o vrajă diavolească“. Un intermundiu, suspendat între o geneză şi o apocalipsă, care pot fi interşanjabile. Suferinţele, ca şi bucuriile, nu mai au consistenţă aici, oamenii par că trăiesc dincolo de bine şi de rău (chiar dacă mai puţin pitorească, umanitatea din Crăsani seamănă cu aceea din Povestirile mamei bătrâne de Radu Ţuculescu, de pildă), într-o blândă plutire inconştientă sau într-o beţie dionysiacă a simţurilor. Erotismul dezlănţuit devine principalul drog al traversării istoriei, iar curvăsăria o marcă omniprezentă, metaforă simbolică a perversiunii sistemului politic. Însă, în mod paradoxal, graţie acestei perspective literaturizante, în cartea lui Nicolae Stan perversiunea comunismului se îndulceşte, aşa cum desfrânarea învăţătoarei Mioara (v. scena acuplărilor succesive cu cei doi bărbaţi) se transfigurează poetic într-o nouă pagină de Cântarea Cântărilor. De aceea, nu pot să nu mă întreb ce-ar înţelege tinerii născuţi după ’89 din această parabolă a vieţii sub dictatură. Cred că mai nimic din ce-ar trebui să înţeleagă.
Prozatorul are capacitatea mânuirii diverselor registre stilistice (după cum s-a mai spus), putându-se discuta, în acelaşi timp, şi de o carnavalizare (în sens bahtinian) a limbajului. La fel de priceput este autorul şi în realizarea portretelor fizice şi psihologice. Mai subtilă este însă tehnica basculării observaţiei realiste, cu un ascuţit simţ al detaliului, în viziune poetică: „Moise Ştefan le aruncă o privire miloasă, pe care şi-o retrase imediat spre televizor, neplăcut surprins de buimăceala evidentă a gazdelor lor. Totuşi, din fiinţa lui cea mai pură, susura mila tot mai insistent, ca o miere aurie, primăvăratică, acoperind lin, abia auzit, abia simţit, delicat, întreg Crăsaniul, cu oamenii şi vitele şi pământul lui, şi, de la o vreme, sfidând tradiţia – «nu ne vindem satul!» –, cu oaspeţii lui cu tot. Valuri crescânde de milă aurie, ocrotitoare, alinătoare, izvorâtă din sufletul lui deschis către lume, legând fiinţe şi pietre şi ape într-un întreg perfect, ca o minge uşoară, ca un simplu punct…“.
Apă neagră este romanul unui scriitor talentat, dar care se pierde în apa tulbure a propriilor soluţii narative. Dacă lumea din carte este vrăjită de diavolul comunismului, Nicolae Stan cade pradă unui demon al artificiului textual.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara