Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un referat diplomatic de Eugen Ionescu de Nicolae Mareş

La 23 februarie 1944, secretarul principal cultural de la Vichy, diplomatul Eugen Ionescu, a redactat şi expediat instituţiilor centrale din ţară referatul de înaintare a trei exemplare din lucrarea D-lui Paul Henry despre „Napoleon al III-lea et les peuples”, în care se vorbeşte şi despre Unirea Ţărilor Româneşti”.

Trebuie subliat că, încă de la sosirea sa în Franţa, Eugen Ionescu îl contactase pe autor, prilej de a redacta, la 1 mai 1943, o scurtă prezentare a acestuia, considerându- l „un element ce trebuie cultivat pentru propaganda românească în Franţa şi a păstrării contactului cu mediile universitare”. (cf. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Fond 71 Franţa, vol. 42, raport 997, ff. 91-92). În medalionul respectiv, Eugen Ionescu mai menţiona că, pentru universitarul francez, care lucrase la Bucureşti timp de 13 ani ca director al Bibiliotecii Franceze, România „este a doua patrie”.
Cartea din care Eugen Ionescu trimitea trei exemplare la Bucureşti văzuse lumina tiparului la universitatea din localitatea respectivă, iar voinţa autorului era ca un exemplar din lucrare, cu dedicaţia sa, să fie destinat Academiei Române, altul prof. George Brătianu, tot cu dedicaţia autorului, iar al treilea – fără dedicaţie – fie Bibliotecii Facultăţii de Litere, fie Bibliotecii Fundaţiei Regele Carol I, fie unuia din Institutele de Istorie, fie Direcţiei de Studii şi Documentare din Ministerul Propagandei Naţionale.
Eugen Ionescu face precizarea că autorul nu poate trimite mai multe exemplare deoarece, din lipsă de hârtie, lucrarea a fost tipărită numai în 300 de exemplare.
De relevat este faptul că scriitoruldiplomat n-a făcut doar oficiul de curier, de intermediar sau de poştă diplomatică, ci a citit lucrarea, se vede, cu mare atenţie. Astfel, Eugen Ionescu îi face o succintă prezentare; nu exagerăm spunând că a realizat o analiză pertinentă, la obiect, la care nu ştim să se fi făcut referiri până în prezent în publicistica românească sau de către istoricii români.
Recenzentul aminteşte că lucrarea Napoleon al III-lea et les peuples tratează politica externă a Celui al II-lea Imperiu, „întemeiată, cu excepţia unor şovăeli, – pe principiul naţionalităţilor de către Napoleon al III-lea”. Relevă, de asemenea, faptul că în lucrarea sa „Paul Henry aminteşte de Ţările Româneşti de nenumărate ori, menţionând că problema Unirii Principatelor a constituit una din marile preocupări ale împăratului francez. În viziunea lui Paul Henry, împăratul Franţei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost un românofil constant şi «creator al României» – cum îl numeşte autorul”.


Unirea Principatelor şi interesele politice franceze

Eugen Ionescu a încercat să surprindă obârşia atitudinii favorabile din partea lui Napoleon al III-lea faţă de Principatele Dunărene pe care a relevat-o în lucrarea sa Paul Henry. Răspunsul dat este că „la vremea respectivă au existat interese politice franceze, în principal pentru a se opune expansiunii ruseşti, dar şi de a crea în Ţările Româneşti un stat puternic care să ajute la apărarea Turciei (!), apărânduse astfel şi poziţia Franţei în Mediterana Orientală şi pe de altă parte, printr-o sinceră aderare la principiul naţionalităţilor şi al libertăţii popoarelor”. „Atitudinea filo-românească a lui Napoleon al III-lea ar fi fost sprijinită şi de opinia publică franceză informată şi pregătită de activitatea «de propagandă» a fraţilor Brătianu, C.A. Rosetti, N. Bălcescu, care au ştiut să-şi creeze în Franţa prietenii profunde şi o stare de spirit pro-românească”.
Eugen Ionescu mai reţine din lucrarea lui Paul Henry încă un fapt: „după războiul Crimeii, în ciuda opoziţiei Austriei şi a Turciei, – cât şi împotriva unei oarecari ostilităţi a Prusiei, care nu vede cu ochi buni întărirea Franţei în Mediterana orientală, – la France se met en devoir de creer la Roumanie” (p.43) şi, graţie sprijinului imperial, se poate realiza unirea Principatelor în 1859, – când Turcia este pusă în faţa faptului îndeplinit („creer c’est le mot, Moldaves et Valaques n’ayant jamais été réunis sauf quelques mois en 1601” - p. 44).
Diplomatul român reţine, totodată, şi faptul că, „favorabil unirii Principatelor româneşti, în virtutea principiului naţionalităţilor, Napoleon al III-lea nu a favorizat şi independenţa popoarelor din peninsula balcanică, – deoarece, în 1855-56 şi mai târziu, Napoleon al III-lea era aliatul Turcilor, ceea ce a făcut ca Românii să fie singurii dintre ortodocşi care se rugau pentru victoria puterilor occidentale, - în timp ce ceilalţi se rugau pentru victoria armatelor ruseşti”.


Amplasarea României în spaţiul spiritual occidental

Modul în care autorul francez a tratat aspectul respectiv este considerat de Eugen Ionescu a fi interesant, deoarece „a desprins România din complexul statelor dunărene” – pentru a o situa în geografia spirituală a ţărilor occidentale, ceea ce a avut un rol deosebit în analizele ulterioare. Istorici români şi străini se vor pronunţa în această direcţie cu argumente credibile mult mai târziu.
Eugen Ionescu mai subliniază că, în viziunea lui Paul Henry, Napoleon al III-lea a rămas şi după 1859 un sprijinitor al Ţărilor Româneşti, împotriva întregii Europe, deoarece împăratul francez a sprijint urcarea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol I, „unul din cei mai buni suverani ai Europei secolului al XIX-lea”. Aminteşte că urmaşul lui Cuza a rămas în conştiinţa posterităţii drept „fondator al României” – declarat fiind salvator al unităţii româneşti.
Găsim şi unele paralele facute de Eugen Ionescu între lucrarea lui Paul Henry şi cea semnată de prof. G. Brătianu, intitulată „Napoleon III et les nationalités”, Brătianu fiind cel care a remarcat fidelitatea şi recunoştinţa României faţă de Franţa.
Concluzia îmbrăţişată atât de autor cât şi de recenzent este că „Franţa nu a avut niciodată motive să regrete că «a creat România», - crearea României constituind cel mai «strălucit succes» al politicii imperiale” franceze. Este o analiză atentă, subtilă, făcută la rece, de un prieten al Franţei şi al culturii franceze, Eugen Ionescu, aşa cum se dovedea a fi şi Paul Henry pentru România.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara