Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Un proces de conştiinţă – Ţuculescu pe patul de suferinţă de George Radu Bogdan


Trecuse mai bine de un an de la dramatica întâlnire cu Ţuculescu. între timp aflasem că se îmbolnăvise de cancer. Nu mai avusesem prilejul să-l văd. Şi iată că, pe la trei sferturile lui aprilie 1962, primesc un telefon din partea fratelui său Şerban. Mă ruga, în numele întregii familii - explicându-mi că nu o putea face chiar soţia artistului, pentru că îşi fracturase un picior - să-l vizitez pe "dragul nostru Ţucu" pe patul de suferinţă şi să încerc a-l convinge să-şi semneze tablourile pictate în ultimii cincisprezece ani. Erau câteva sute, şi ani de-a rândul familia încercase zadarnic să-l hotărască să-şi pună iscălitura pe ele. Acum, când evoluţia fatală a bolii se precipita, rudelor apropiate le venea greu să insiste. Ar fi însemnat a-l face să înţeleagă că moartea îi era apropiată.

Am rămas surprins că mi se adresează mie şi nu unei persoane de o mai mare popularitate, de pildă Petru Comarnescu, eu neavând nici o calitate oficială şi nici vreo funcţie deosebită. Unde mai pui că şi pentru mine postura în care m-aş fi aflat era din cale afară de delicată. Şerban mi-a replicat că fratele său s-a exprimat elogios în repetate rânduri la adresa mea; că avea în general un mare dispreţ faţă de critici (de Comarnescu îndeosebi!...) şi că şi-au dat cu toţii seama din cuvintele sale că eram singurul care putea să aibă un ascendent asupra lui. Emoţionat de cele auzite şi din dragoste şi recunoştinţă faţă de Ţuculescu, în cele din urmă am acceptat şi m-am dus să-l văd, împreună cu soţia mea.

Era în ziua de 27 aprilie. Ne-a deschis una din fiicele pictorului; mama lor, încă suferindă, continua să nu se arate. Am fost introduşi în camera unde se afla Ţuculescu şi lăsaţi singuri cu el. Ne-a primit cu căldură, bucuros să ne vadă. Şedea pe pat, foarte slăbit, cu faţa suptă, cu obrajii emaciaţi, cu ochii febrili, arzători. Căpătase un chip de o rară frumuseţe, uimitor de spiritualizat. Avea o expresie de sfânt. Vocea nu i se stinsese, mai avea putere, dar cuvintele erau modulate într-un ritm mai puţin accelerat ca odinioară, cu toate că nici acum nu lipseau din ele pasiunea, înflăcărarea. Vorbea cu întristare, povestindu-ne despre neînţelegerea cu care, câteva zile mai înainte, îl întâmpinase un vechi şi bun prieten, fost coleg de şcoală, actualmente medic care îl îngrijea. "Măi Ţucule - îi spusese acesta, privindu-i pânzele din odaie - te-ai apucat să zugrăveşti bazaconii, să pictezi cai verzi pe pereţi? Ce faci tu aici e treabă de om nebun. Nu se pricepe nimic!" Ţuculescu era pe deplin conştient că opera sa avea de înfruntat şi în viitor asemenea reacţii.

Totuşi, nu aceasta îl afecta cel mai puternic, ci sentimentul că nu mai are mult de trăit. Ca medic, nu putea fi lesne indus în eroare. Spera însă să mai reziste un an, doi, poate chiar cinci. I se părea puţin pentru ceea ce socotea că abia de acum înainte îi rămâne de realizat. Credincios idealului său pictural, de a cărui valoare nu se îndoia, exigenţa faţă de sine îl făcea să se considere cu modestie, departe de orice infatuare. Avea conştiinţa că ajunsese la un liman, dar că e numai la un început de drum, şi ar fi voit să-l străbată cu întreg entuziasmul convingerii şi încrederii care-l însufleţea. Ştia prea bine că începuse şi se formase ca un autodidact. Dar mai ştia şi că aceasta îl ferise de subordonări care să-i afecteze fondul genuin, imboldurile native, originalitatea. Era dornic să înveţe, dar învăţătura şi-o trăgea din propria experienţă, din eşecuri şi izbânzi, din scrierile şi exemplul genialilor mânuitori ai penelului, mai cu seamă moderni, pe care nu ezita să-i invoce: Cézanne, Van Gogh, Paul Klee... îmi răsună şi acum în minte glasul cald şi emoţionat cu care spunea: "Vreau să las ţării o operă care s-o cinstească. Cred că am izbutit să înfăptuiesc câte ceva, dar nu e destul. Acum îmi văd mai bine drumul. Trebuie să dezvolt şi să desăvârşesc ceea ce ştiu. Aş mai avea nevoie de câţiva ani..."

Toată odaia - care comunica cu atelierul - era tapetată cu tablouri. îndărătul patului, pe perete, era prinsă pânza cea mare, intitulată Testamentul meu plastic (o pictase în februarie, după operaţie). Pe peretele din faţă, în stânga, Poarta infernului. Jos, rezemate şi aşezate alături, două picturi strălucitoare, cu pasta bogată, plină de sevă, în culori vii, cu galbenuri, negruri şi albastruri intense. M-am apropiat să le privesc mai bine. "Bagă de seamă - mi-a atras Ţuculescu atenţia - sunt proaspete şi încă ude, vezi să nu-ţi murdăreşti hainele!" L-am întrebat când le pictase. Mi-a răspuns: "Pe prima ieri, pe cea de-a doua, azi dimineaţă". I-am cerut voie să le datez pe spatele cartonului. A încuviinţat. Am trecut pe una data de 26 aprilie, pe cealaltă data de 27. întâmplarea a vrut ca tocmai acestea să fie ultimele sale tablouri. Mult mai târziu, cu prilejul expoziţiei retrospective din 1965, l-am intitulat pe primul Ochii şi spiralele materiei, iar pe al doilea Ultimul tablou.

După ce le-am datat, m-am prefăcut a căuta semnătura. Mi-am plimbat ochii şi pe restul tablourilor atârnate pe pereţi, şi m-am arătat srurprins de a nu găsi nici unul iscălit. Ţuculescu mi-a explicat că nu percepe rostul semnăturii şi că ar încărca imaginea cu un element inutil. "Vede oricine că sunt pictate de mine, nimeni nu mai pictează aşa! Se recunosc de la o poştă...Dacă le-aş semna, aş altera compoziţia, i-aş afecta echilibrul, fiecare tuşă avându-şi un rost bine precizat".

I-am replicat că e păcat să nu semneze o operă în care se investise şi i-am amintit de implicaţiile cazului lui Andreescu, despre care discutasem în decursul emoţionantei noastre întâlniri din anul precedent, subliniindu-i echivocul la care au dat naştere în conştiinţa posterităţii o parte din tablourile pe care autorul Crângului desfrunzit nu le iscălise. "Nu vei putea evita să cazi într-o bună zi pe mâna criticilor şi a istoricilor de artă, nu vei putea ocoli nici ispitele falsificatorilor, nici neliniştile şi prejudecăţile colecţionarilor - i-am spus. De ce să favorizezi naşterea unei probleme şi a unor dificultăţi similare cu cele de care ai văzut că m-am izbit studiindu-l pe Andreescu?" Ţuculescu a rămas o clipă pe gânduri şi mi-a răspuns: "Ştii că la asta nu m-am gândit niciodată? Cred că ai dreptate. Am să le semnez!"

A doua zi s-a apucat într-adevăr să-şi iscălească tablourile şi vreme de câteva zile nu a făcut altceva. A semnat peste trei sute, fie "ŢUC", fie cu aceleaşi litere încadrate într-un triunghi. Dar putere să picteze n-a mai avut. Toate acestea le-am aflat abia mai târziu. Pe moment nu m-a încunoştinţat nimeni de succesul repurtat, nu mi-a mulţumit nimeni... între timp am fost informat - de către unul sau altul dintre artiştii plastici cu care veneam mai des în contact - că }uculescu fusese internat în spital. Consternat de atitudinea familiei care adoptase o totală tăcere, n-am îndrăznit să-l vizitez, nevrând să creez impresia că foţez nota, insinuându-mă cu o prezenţă nedorită.

În 27 iulie 1962 - la trei luni de când îl văzusem pentru ultima oară - Ţuculescu a trecut întru cele veşnice. Ştirea mi-a comunicat-o telefonic văduva lui, invitându-mă totodată să particip la înmormântare. îndurerat şi încă urmărit de amintirea recentelor clipe petrecute împreună, am ţinut să-i port celui plecat dintre noi sicriul până la groapă, în cimitirul mânăstirii Cernica, lângă mormântul lui Gala Galaction. Nu erau de faţă decât familia, mulţimea de oameni formaţi din locuitorii comunei Cernica şi câţiva artişti cu soţiile: Ioan Mirea, Octavian Angheluţă, Corina Beiu-Angheluţă, Ion şi Ariana Nicodim, Paul Gherasim, Lucia Demetriade Bălăcescu, Wanda Sachelarie-Vladimirescu... (Poate că fără voie am omis un pictor sau o pictoriţă).

Fapt semnificativ, din partea Uniunii Artiştilor Plastici nu a fost delegat nimeni, necum să-şi fi semnalat prezenţa vreo instituţie oficială aferentă artelor plastice. Nu s-a simţit îndreptăţit să ia cuvântul vreun vorbitor, nici o sugestie în acest sens nu s-a făcut auzită. Totul a decurs într-o deplină intimitate. La acest capitol socot binevenite câteva precizări. în măsura în care, împins de nevoi, Ţuculescu s-a arătat concesiv - şi asta s-a întâmplat în nu multe dar totuşi repetate rânduri - Conducerea Uniunii Artiştilor Plastici nu i-a manifestat ostilitate. Este drept că au existat o seamă de regretabile excepţii. Unii, cum a fost de pildă Boris Caragea, nu aveau pur şi simplu nici o înţelegere faţă de arta lui Ţuculescu din epoca respectivă. Alţii, precum Ciucurencu, - şi ceea ce afirm rezultă din convorbirile mele purtate cu el - îi reproşau în sinea lor că a fost un autodidact, un om neinstruit din punct de vedere profesional, în ce priveşte pictura. Cine - raportându-se la Ciucurencu - afirmă contrariul, o face, oricât ar fi de bine intenţionat, în dauna adevărului. Este ştiut că Ciucurencu era foarte sectar în concepţia lui picturală, deşi ca artist constituia îndeobşte un admirabil exemplu.

Dacă este să dau crezare celor declarate mie de Şerban Ţuculescu, fratele său Ion i-ar fi dictat în ultimul an al vieţii şi mai ales pe patul de suferinţă, un şir de texte dezvoltate, soldate printr-un număr de manuscrise aflate în posesia sa. Cum însă - din 1962 şi până astăzi - nu am avut niciodată dovezi că asemenea manuscrise ar fi existat (normal ar fi fost ca în decursul a patru decenii şi mai bine ele să fi ieşit la iveală, sau măcar să se ştie cine este deţinătorul lor), am dubii în ce priveşte realitatea. Imediat după moartea lui Ion }uculescu au început să circule multe legende pe care timpul le-a dezminţit, reducându-el la simple presupuneri, lipsite de temei, sau pure invenţii imaginare ale unor persoane care au încercat să-şi dea importanţă. Cert este însă că pictorul i-a dictat fratelui său mai vârstnic un sumar de intenţii, în dorinţa întocmirii unui repertoriu de subiecte care să-i fi servit ca "aide memoire". Acest sumar a constituit baza a ceea ce Şerban a binevoit să-mi comunice. Titlurile respective sună: "Despre expoziţii", "Despre marii pictori moderni: Van Gogh, Cézanne, Gauguin, Matisse, Utrillo, Chagall, Paul Klee", "Despre câţiva artişti plastici români: Luchian, Andreescu, Pallady, Petraşcu, Tonitza, Ghiaţă, Brâncuşi", "Criticii de artă", "Despre realismul socialist", "Despre abstracţionism şi abstracţionişti", "Despre tehnica picturală", "Despre publicul expoziţiilor". Ce vor fi devenit nu ştiu. Din investigaţiile pe care le-am întreprins nu rezultă că ar fi existat un Fond }uculescu la Biblioteca Academiei Române sau la vreo altă instituţie culturală.

Şerban Ţuculescu mi-a comunicat şi o listă de subiecte pe care }uculescu nu a apucat să le dicteze, indicându-i însă ce urmau să conţină. Cuprinsul lor se referă la "Anii de universitate", "Viaţa cu Mery" (soţia sa - nota mea, G.R.B.), "Campania din Rusia" "Campania din Vest", "Natura în arta modernă", "Picasso", "Eustaţiu Stoenescu". De un interes deosebit mi se par a fi cele care implică o atitudine politică şi un denunţ al neplăcerilor suferite, menţionate cu titlurile "Amărăciuni ca membru al Fondului Plastic - Persecuţii, decepţii, veşnice obstacole", "Arta pentru artă şi arta cu tendinţă", "Arta retrogradată la funcţia de afiş, instrument de propagandă politică".

De abia extraordinarul succes pe care l-a marcat expoziţia retrospectivă }uculescu, de la Dalles, din 1965, a determinat o schimbare în atitudinea factorilor decizionali ai Uniunii Artiştilor Plastici şi organismului ministerial de resort, aspect totuşi în multe privinţe deficitar, asupra căruia la momentul potrivit urmează să revin.

Am extras din informaţiile pe care mi le-a oferit Şerban ceea ce mi s-a părut esenţial. în totalitatea lor colectivă ele constituie un testimoniu care îmi îngăduie să reconstitui preocupările şi zbaterile universului mental al lui Ion }uculescu, în lunga perioadă de suferinţă şi speranţă neîmplinită care i-a precedat decesul. Ceea ce par a fi simple înşiruiri sunt de fapt un mesaj transmis posterităţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara