Numărul curent: 47

Istorie Literară:
Un proces care nu a avut loc decât pe hârtie de G. Pienescu

Mi-a fost dat să fiu, în durata vieţii mele de meşteşugar cărţar, martor al mai multor ridicule năstruşnicii rostite sau şi scrise cu adolescentină inocenţă şi superbă încredere nonşalantă în sine, de nişte inşi a căror presupusă intimitate cu cărţile, sugerată de titluri academice, de funcţii culturale oficiale sau de vecinătăţi cu adevăraţi ştiutori ar fi trebuit să-i facă foarte circumspecţi faţă de propriile certitudini, adepţi fără scăzământ ai îndoieli cumpătate.
Una din cele mai ridicule năstruşnicii auzite şi citite, despre care pot depune mărturie, priveşte istoria literară (documentară!) şi s-a-ntâmplat acum vreo treizeci de ani. Iată faptele, aşa cum s-au petrecut în lunile august din anii 1972 şi 1973.
Trei condeieri, a căror amintire încă vie, nu numai în sensibilitatea mea, precum şi discreţia convieţuirii mă obligă să nu le divulg, deocamdată, numele, au afirmat, la postul TV oficial şi în presa literară, că Tudor Arghezi a fost condamnat, în procesul revistei Facla cu Regele Carol I, din august 1912, împreună cu N. D. Cocea, Alexandru Filimon şi Toma Dragu, la "2 ani închisoare" şi la "10.000 lei amendă, în solidar" pentru culpa de lese majesté.
Dacă mi-aş lăsa creionul în voia lui, sînt sigur că n-ar pierde prilejul de a înşira câteva rânduri spinoase despre cei trei logofeţi (,poartă condei la ureche ca să-i zicem logofete"), care, dibuind acest subiect gras, antimonarhic, taman în preajma zilei de 23 august, când se prăznuia "eliberarea patriei noastre" prin ocuparea ei de către trupele sovietice, cu ajutorul cărora s-a instituţionalizat şi la noi terorismul de stat, n-au pierdut prilejul de a-şi unge buzele vorbindu-l şi degetele scriindu-l. Dar nu-l voi lăsa în voia lui, deşi atitudinea şi cuvintele lor, rostite şi scrise, propun o temă foarte interesantă şi pentru care cei trei logofeţi ar merita un refec zdravăn: relaţia dintre ignoranţă - înrudită cu minciuna - şi oportunism. Şi nu-l voi lăsa în voia lui pentru că, totuşi, de mortuis nil nisi bene. Şi chiar şi despre cei vii, de vreme ce nu au comis "crime împotriva umanităţii" (cum se zice, deşi pare-mi-se că nimeni nu prea ştie ce este şi cam cum ar trebui să fie, în toate împrejurările vieţii, umanitatea, adică omenia), ci doar falsuri. Pentru că vorbele şi scrisele lor au fost şi au rămas nişte falsuri, întrucât procesul revistei Facla - social-democrată de certă orientare anarhistă - cu Regele Carol I nu a avut loc niciodată şi deci nici sentinţa de condamnare a celor patru făclieri nu a fost pronunţată niciodată de nici-o instanţă judecătorească din Bucureşti sau din "vechiul regat" al României.
Părându-mi-se că, totuşi, nu se cuvine să presupun, oricât de oportunişti şi oricât de sinceri în ignoranţa lor vor fi fost cei trei, că vreunul din ei, implicându-se nitam-nisam în difuzarea acestui neadevăr, a minţit cu ne-bună-credinţă, cu alte cuvinte că a voit să introducă o informaţie falsă în istoria literaturii române şi în biografiile "condamnaţilor", în primul rând ale lui Tudor Arghezi şi N. D. Cocea, nu rămâne plauzibilă decât o singură cauză: eroarea. Desigur, errare humanum est, dar sînt greşeli ce nu pot fi trecute cu vederea. A nu le da în vileag ar însemna să acceptăm şi nu numai, ci să şi promovăm, din îngăduinţă "umană", drept adevăruri neadevărurile cunoscute şi să admitem, cu aceeaşi îngăduinţă, motivele lor.
Excluzând din aserţiunile celor trei condeieri despre procesul revistei Facla cu Regele Carol I, intenţia neonestă, rău-voitoare a falsificării, falsul, totuşi, rămâne fals, nu numai înregistrat pe o casetă video (dacă nu va fi fost ştearsă ori distrusă), ci şi scris, tipărit. Iar sursa lui este blestemata plăcere a unora de a vorbi şi chiar de a scrie pe neştiute, ori luându-se după zvonuri sau după impresii neverificate.
Dacă cei trei condeieri ar fi făcut, fiecare, un minimum efort documentar, citind cu atenţie deşteaptă întregul "reportaj" de la "proces", publicat în Facla (nr. 31 din 4 august 1912, pp. 606-621), semnat "Rep.", şi nu numai titlul, declaraţia lui Tudor Arghezi şi sentinţa" şi dacă cel puţin ar fi parcurs (acesta-i termenul mediu între a citi şi a răsfoi o publicaţie periodică) numerele revistei apărute în anii 1911 şi 1912 şi dacă ar mai fi deschis şi alte publicaţii, apărute tot în 1912, de exemplu Viitorul, Voinţa naţională, Adevărul pentru a-şi da seama ce ecouri a stârnit acest proces extraordinar, "efort" ce i-ar fi cerut fiecăruia în parte nu mai mult de şase zile de răsfăţ în Biblioteca Academiei Române, fără-ndoială că, fiind de bună-credinţă, ar fi remarcat mai multe lucruri, printre care:
1. Că "procesul", de la primele până la ultimele rânduri ale "reportajului" este un pamflet complex, regizat împotriva tuturor "clienţilor" din pamfletele "dedicate" până atunci, de revistă, unor notabilităţi ale vremii.
2. Că "procesul" era, în intenţia redactorilor din presa social-democrată grupaţi în jurul ziarului Adevărul (condus de Const. Mille) o culminare a violentei campanii împotriva Regelui Carol I şi a camarilei din jurul său - oameni politici, oameni de afaceri, magistraţi, capi ai Bisericii - pe care social-democraţii radicali, de orientare anarhică, îi considerau vinovaţi de reprimarea sângeroasă a răscoalelor ţărăneşti din 1907, de sărăcia satelor etc., etc., până şi de morţii şi de răniţii din Războiul de Independenţă (1877). în această campanie apăruseră în Facla, mai cu seamă după tipărirea pamfletului arghezian Omul cu ochii vineţi (martie 1912), multe texte caustice, cu titluri şi subtitluri frapante, incisive, incitante, ca Ploşniţa - în ţara regelui celui mai bogat din lume (cu figurarea pe copertă a unei mari ploşniţe negre cu coroană), Ploşniţele - Reflecţii, Portretul unui rege - Câteva crâmpeie - Hohenzollern sau Păpuşă-Vodă, Asasinul de la Castelul Peleş, Regele oligarhiei etc., etc., semnate cu pseudonime: Alex. Filimon, Block-Notes, Em. Argin, Lux, Proletar etc.
3. Că declaraţia inculpaţilor, citită de Tudor Arghezi (căruia-i aparţine textul, reprodus după această Rectificare), este tot un pamflet.
4. Că redactorii au ales ca martori nume simbolice (Ion Tudor Foame din comuna - existentă - Flămânzii, Vlad Nebunul, pelagros de pe Domeniile Regale, Zamfira a Vădanei).
5. Că unii din "invitaţii" la "proces" - Ionel (Ionaş) Grădişteanu, A. C. Cuza, episcopul Sofronie Vulpescu (caracterizat de Tudor Arghezi într-un pamflet intitulat Popa Iapă), Pompiliu (Pompilică) Eliade, Cincinat Pavelescu, Barbu Delavrancea, Nicolae Iorga, Mihai (Mişu) Pherekyde (Ferechide), Ionel Brătianu ş.a. - erau vechi destinatari ai pamfletelor din Facla.
6. Că unii martori din protipendada politică şi academică a vremii (Niculae Filipescu, Constantin Dissescu, Ion D. Miclescu, A. D. Holban, D. P. Moruzzi, Ion Nădejde, Georges Diamandy, Take Ionescu) au făcut la proces "declaraţii" ce fuseseră adunate de prin alte ziare şi reviste şi publicate într-un număr anterior din Facla (an. II, nr. 19, 8 mai 1911, pp. 305-310).
7. Că scenariul "procesului" conţine câteva "secvenţe" nepotrivite, printre care şi apariţia în sala tribunalului a poetului Al. Vlahuţă şi recitarea, neîntreruptă de clopoţelul preşedintelui, a prealungei sale satire în versuri Minciuna stă cu regele la masă, de parcă toţi cei prezenţi în sala tribunalului, şi acuzaţi, şi martori şi completul de judecată a "procesului" ar fi fost invitaţi la un recital de poezie antimonarhică.
8. Că procesul nu a stârnit ecouri într-alte publicaţii în afara celor social-democrate şi îndeosebi în paginile ziarului Adevărul, care, după câteva simple invitaţii publicitare (,Cereţi Facla"), complică anunţurile: "Azi la orele 5 se pune în vânzare, în Capitală, a doua ediţie a revistei Facla cu articolul Ploşniţa - Cel mai bogat rege din lume. Acest număr, urmărit de Parchetul de Ilfov, a fost tipărit într-o nouă ediţie de 10.000 exemplare" (nr. 8215, 26 iulie 1912, p. 3). în acelaşi număr, pe pagina 1, o caricatură îl închipuie pe rege în dialog cu un magistrat: "Magistratul : Maiestate, permiteţi-ne să dăm în judecată Facla, care a atacat persoana majestăţii voastre.Vodă : Dar ce ai d-ta cu paguba mea?..." Replica regelui nu e prea pe româneşte, dar aşa e în Adevărul, poate că nu fără intenţie, regele fiind numit, şi în "proces", "neamţul".
Şi, în sfârşit (deşi ar mai putea fi menţionate şi alte texte ce le-ar fi sugerat celor trei condeieri adevărul, dacă ar fi vrut să-l ştie...) ar fi remarcat articolul lui Const. Mille, Amicii guvernului, "Adevărul" şi "Facla" (Adevărul, an. XXV, nr. 8227, marţi 7 august 1912, p. 1) din care citez doar două fragmente. Primul:,Două fapte precise s-au întâmplat: 1) Ministrul de Justiţie a refuzat magistraturei să se reabiliteze ş...ţ; 2) Regele a interzis să se deschidă acţiune publică împotriva revistei ŤFaclať, ceea ce ne pare rău, căci ar fi fost frumos detot...ş...ţ". Al doilea: "Magistratura nu e regele, şi regele, dacă nu vrea să facă gustul magistraturei, pe socoteala lui, ce vină avem noi, mai ales că nu ne putem da singuri în judecată?".
Ba puteau şi au şi putut, imaginându-şi cam cum s-ar fi desfăşurat procesul, dacă ar fi fost daţi în judecată. Ceea ce nu au putut să-şi imagineze a fost că peste şase decenii, trei condeieri superficiali nu-şi vor da seama că s-au dat singuri în judecată, pentru ca să fie "frumos detot", cum ar fi scris Mille.

De ce le-am tăcut toate acestea până acum? Să zicem, din convingerea că până la urmă - urma alege -, adevărul va ieşi singur la suprafaţă, ca untdelemnul în undă. Sau poate pentru că molozurile seismului din 4 martie 1977, care mi-au ucis o viaţă, toate cărţile şi mai toate însemnările adunate de-a lungul anilor m-au convins că singurul adevăr este cel al Ecleziastului: Vanitas vanitatum...

G. PIENESCU
18 mai 2006

ADDENDA

DECLARAŢIA LUI TUDOR ARGHEZI

Domnilor magistraţi,

Dacă procesul nostru de les-majestate s-ar fi înfăţişat înaintea unei Curţi cu juraţi, acolo, în faţa justiţiei populare, ne-am fi făcut datoria să luminăm pe judecătorii noştri, să ne apărăm pas cu pas de toate învinuirile şi să apărăm odată cu persoana noastră principiile şi credinţele pentru care luptăm.
Dar codul d-voastră penal a voit altfel
Sîntem aduşi nu în faţa unor judecători imparţiali, ci la bara unei magistraturi pe care am atacat-o fără cruţare, pe care am dovedit-o că e laşă şi vândută tuturor puterilor băneşti şi politice, o magistratură care e duşmana noastră, care ne huleşte şi care va da o sentinţă de ură şi de răzbunare.
Ştim de mai înainte care va fi rezultatul simulacrului acestuia de proces şi care va fi cuprinsul sentinţei. Maximul pedepsei. Ne veţi da doi ani de închisoare, scrâşnind din dinţi că nu ne puteţi da mai mult.
Dar cunoscând sentinţa aceasta de mai înainte, înţelegeţi că nu vom avea naivitatea şi nu vom face copilăria să ne apărăm. Nu ne vom preta la o parodie de justiţie, cum s-a pretat guvernul conservator în gheşeftul tramvaielor. Am fi putut chiar să lipsim. Să vă lăsăm să ne condamnaţi în lipsă. Hotărârea d-voastră ar fi fost aceeaşi.
Dacă am venit totuşi, e ca să vă privim râzând în faţă, ca să vă exasperăm ura şi neputinţa aci, la bara aceasta de speculă şi de înjosire, în patruzeci şi cinci de ani ai Gheşeftarului încoronat.
în adevăr, martorii noştri vor spune ce este şi cine este regele Carol I. Vom diseca viaţa "spionului prusac", vom analiza opera omului care ne-a adus în cutele mantiei lui de hulan prusian toate înjosirile şi toate umilinţele. Vom apăsa puţin cu degetul corpul ploşniţei regale, şi dacă va da dintr-însa mult sânge, multe afaceri şi duhoare urâtă, nu va fi vina noastră, ci va fi meritul tribunalului care ne-a înlesnit ocazia neaşteptată a acestui proces.
Sperăm că în urma lui, miazmele răspândite de viaţa şi opera Regelui Carol I vor fi atât de înăbuşitoare, încât, dacă nu vă vor supăra pe d-voastră, obicinuiţi cu asemenea emanaţii, când vor trece de încăperile acestui tribunal, când se vor răspândi în străzi, peste oraşe, în ţară, dincolo de hotare, conştiinţa publică va vedea, în sfârşit, hoitul pe care l-am târât în faţa justiţiei şi va înţelege cât de descompus era hoitul magistraturei care totuşi ne-a condamnat.
Cu această speranţă, d-lor magistraţi, aşteptăm cu încredere osânda d-voastră.