Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un preţios manuscris medieval armean de Madeliene Karacasian

În cele peste două decenii care au trecut de la înfiinţarea în Bucureşti, de către Andrei Pleşu, a Colegiului Noua Europă, peste 500 de doctoranzi, doctori, absolvenţi ai unor instituţii de învăţământ superior din străinătate – specialişti din domeniul ştiinţelor umaniste au beneficiat de burse de studiu şi cercetare.
Printre bursierii acestui institut de studii avansate, vreme de cinci luni s-a aflat şi tânăra cercetătoare armeană Lusine Sargsyan, lector la Catedra UNESCO de istoria şi teoria artei a Universităţii de Stat din Erevan. Aceasta a avut posibilitatea de a cunoaşte colecţii de manuscrise rare armene existente în biblioteci, arhive de stat şi bisericeşti din diferite oraşe ale României.
Una dintre aceste colecţii se află în secţia de „Manuscrise orientale a Bibliotecii Academiei Române”, care conţine, printre altele, 15 manuscrise şi un talisman în limba armeană, fiecare dintre aceste lucrări prezentând o deosebită valoare pentru armenologie.
Lusine Sargsyan a publicat în 2015, la Editura Universităţii de Stat din Erevan, note preliminare, în armeană, rusă şi engleză, privind unul dintre aceste manuscrise armene, cel mai remarcabil din punct de vedere al vechimii şi al valorii artistice fiind aşa-numitul Şaracnoţ (Carte de imnuri liturgice) cu anluminuri, lucrare păstrată cu numărul de inventar 356 în colecţia de „Manuscrise orientale a Bibliotecii Academiei Române”.
Din articolul autoarei aflăm că manuscrisul este realizat pe pergament, cu litere „bolorgir” (rotunde) şi conţine 306 coli. Este decorat pe toate colile cu miniaturi care prezintă Buna Vestire a Anei şi a lui Ioachim, femeile mironosiţe la mormântul lui Iisus şi cea de-a doua venire a lui Hristos, având diferite ilustraţii marginale, precum şi patru liste cu titluri ale unor canoane, cu caractere ornamentale. Din păcate, lipseşte colofonul principal al manuscrisului armean, de aceea cercetătoarea a trebuit să determine cu greu epoca aproximativă a scrierii şi locul de origine al documentului studiat.
Lusine Sargsyan atrage atenţia că, în general, aceste manuscrise armene din colecţia Bibliotecii Academiei Române au fost studiate, pentru prima dată, de ilustrul savant Hagop Djololian Siruni (1890-1973), membru postmortem al Academiei Române. Numai că acesta a întocmit doar un tabel al acestor manuscrise, pe care l-a publicat în „Revista Română” din 1932, precum şi în revista de cultură armeană „Ani” din 1935, fără vreo referire la această Carte de imnuri liturgice. Dar prima semnalare a manuscrisului intitulat Şaracnoţ a fost într-un articol din 1975 al lui Charles Renoux (n. 1925), un orientalist francez. Această lucrare neapărând în niciuna dintre tabelele întocmite până atunci, autoarea ajunge la concluzia că manuscrisul nu putea să apară la Biblioteca Academiei Române decât după 1935 şi înainte de 1975.
Autoarea studiului declară că a efectuat o examinare paleografică, iconografică, caligrafică şi stilistică a manuscrisului în cauză. Ea l-a comparat cu Şaracnoţ-uri din alte colecţii, provenite din diferite epoci şi locuri, comentate în lucrări semnate de specialişti din Erevan, Ierusalim, Veneţia, New-York, Chicago, Washington D.C., Baltimore, Londra, Manchester, Dublin, Paris, Louvain etc. Acest gen de „bolorgir” era specific literelor create în secolele XV-XVI, iar stilul miniaturistului are similitudini cu cel al unor miniaturişti armeni de după primul sfert al sec. XVII. În ornamentaţie sunt folosite motive vegetale şi geometrice. Generalizând, în studiul său preliminar, autoarea din Erevan consideră că, din punct de vedere al ilustraţiei, ea se apropie mai mult de Şaracnoţ-urile copiate în centre de manuscrise aflate la sud de lacul Van în secolele XVI-XVII, în care sunt continuate principiile ilustrării ciliciene, îmbogăţite cu miniaturi şi variate desene marginale.
Aşadar, studiind caligrafia şi ilustraţia, cercetătoarea de la Erevan face o serie de observaţii legate de posibila epocă şi de locul creării manuscrisului. Ea îl datează în cea de-a doua jumătate a sec. XV şi prima jumătate a sec. XVI, localizându-l în Vaspurakan, cea de-a opta provincie istorică din Armenia Mare, care în Evul Mediu a devenit un regat independent, în jurul lacului Van. Astăzi se află în sud-estul Turciei şi în nordvestul Iranului, regiunea fiind considerată leagănul civilizaţiei armene. În Vaspurakan se găseau renumite centre de caligrafie.
Lusine Sargsyan este recunoscătoare Colegiului Noua Europă de la Bucureşti, care i-a oferit posibilitate de a studia preţioase manuscrise armene de pe teritoriul României.
Studiul conţine 17 ilustraţii. O pagină din manuscris, reprodusă alăturat, provine din arhiva personală a lui Lusine Sargsyan.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara