Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un portret greu de uitat de Grete Tartler

Traducerea cărţii lui Erhan Afyoncu, istoric specializat în Imperiul Otoman, ne dezvăluie nu doar acribia sa de cercetător (deşi aceasta nu lipseşte, volumul e plin de documente pentru întâia oară accesibile în română), ci şi un real talent de povestitor.
Epoca în care a trăit Suleyman (1520-1566), cea mai strălucită în evoluţia marii puteri ajunse la porţile Vienei, e înfăţişată prin cele mai uimitoare momente, din acelea care te fac de obicei să spui că „realitatea bate ficţiunea”.
Puţini ştiu, de pildă, că numele „Legiuitorul” (Kanuni), sub care sultanul a rămas pomenit, ca autor al celui mai important corpus de legi din istoria Imperiului Otoman, i-a fost dat prima oară acestuia de către Dimitrie Cantemir. Eruditul moldovean a insistat, în scrierile sale despre imperiu, asupra calităţii sultanului de a face legi, calitate preluată apoi şi de alţi istorici ca determinantă. De altfel, toţi călătorii europeni în Orientul solimanic lăudau rapiditatea şi corectitudinea justiţiei de acolo. Fără îndoială că şi Cantemir s-a lăsat prins de personalitatea celui care, scriindu- i lui Francisc I (doar „rege al Franţei”) se autodefinea ca „sultan al sultanilor, suveran al suveranilor, cel ce împarte coroane monarhilor globului, Umbra lui Allah pe pământ, Sultanul şi Padişahul Mediteranei, Mării Negre, al Rumeliei, Anatoliei, Karamaniei, Rum-ului, Zulkadirului, Diarbekrului, Kurdistanului, Azerbaidjanului, Persiei, stăpânul oraşelor Damasc, Alep, Cairo, Mecca, Medina şi Ierusalim, al întregii Arabii, al Yemenului şi al altor ţinuturi ”. Legiuitorul a domnit 46 de ani şi a condus 13 campanii, dar a fost totodată şi un protector al artelor, el însuşi poet, scriind în persană sub pseudonimul Muhibbi; cuceritorul care, după bătălia de la Mohács a schimbat echilibrul în Europa, a fost şi un cunoscător rafinat al codurilor şi tehnicilor qasidei.
Pe lângă intuiţii istorice geniale, precum sprijinul mişcărilor protestante (un locuitor al Ungariei, Emericus Zigerius, îi scria unuia dintre liderii protestanţi din Germania: „Protestanţii din Imperiul Otoman îşi pot trăi viaţa religioasă într-un mod liber, aşa cum nu s-a mai văzut în altă ţară din Europa creştină”), sau sprijinul acordat Franţei împotriva Habsburgilor, Suleyman a datorat Europei şi inspiraţie artistică. Ca prinţ şi viitor sultan, obligat să înveţe o meserie, studiase arta de a fi bijutier: meserie implicând nu doar iubirea pentru frumos, ci şi exersarea răbdării, importantă virtute islamică. În pasiunea sa pentru giuvaieruri, devenise stăpânul unui coif cu „patru coroane, 50 de diamante, 44 de rubine, 27 de smaralde, 49 de perle şi o turcoază destul de mare”, vândut pe 1150000 de ducaţi prin intermediul mai multor veneţieni influenţi (între care şi Pietro Zen, viceambasadorul Veneţiei la Istanbul), pe care Suleyman l-a purtat în campania germană. Acest coif care „semăna foarte mult cu coroana Papei”, îl înfăţişează posterităţii ca fiind preocupat nu numai de cuceriri sau de fast, ci şi de estetică - şi nu în ultimul rând, de religii. (De altfel, lui Suleyman i se datorează, la Istanbul, moscheea Suleymaye şi complexul din jur - loc pentru care vestitul arhitect Mimar Sinan a ales o colină, încât să aibă vedere spre Cornul de Aur). În privinţa toleranţei religioase, Erhan Afyoncu istoriseşte lecţia pe care sultanul i-a dat-o ginerelui său, Rüstem Paşa, care voia să-l convingă să alunge evreii, fiindcă în ţară trebuia să rămână o singură religie - lecţie relatată de Stephan Gerlach, teolog din Tübingen numit între anii 1573- 1578 trimis al Austriei la Istanbul. Acesta povesteşte că „Sultanul a rupt o floare cu petale galbene şi albe şi l-a întrebat pe paşă dacă îi place”. După ce acesta a răspuns că desigur îi place, fiindcă Allah a creat-o astfel, sultanul a rupt pe rând toate petalele galbene, apoi pe cele albe, iar paşa a recunoscut că floarea a rămas fără culoare şi nu mai era întreagă. „Atunci padişahul i-a spus: Dacă accepţi întregimea florilor ca pe o perfecţiune şi îţi plac aşa cum sunt, de ce nu accepţi şi varietatea oamenilor creaţi de Allah? Cu cât floarea are mai multe culori, cu atât e mai frumoasă. La fel şi turcii folosesc turbane de culoare albă, musulmanii verde, rumii, albastră, armenii albă, roşie, albastră sau un amestec de nuanţe de negru, iar evreii, galbenă. Aşa cum acest colorit place ochiului, şi lui Allah îi place varietatea religiilor”.
Pentru un cititor de pe meleagurile noastre, campania lui Suleyman pornită în 1538 împotriva Moldovei (alături de hanul Crimeei, Sahib Ghirai, cu 8000 de călăreţi) e, desigur, un punct special de interes al cărţii, cel puţin la fel de interesant ca paginile despre campaniile împotriva cruciaţilor din Italia, sau a celor din Persia, India, Africa ş.a. Deşi i-a înfrânt pe tătari, voievodul răzvrătit Petru Rareş (a refuzat să plătească tributul), părăsit de boieri, s-a refugiat în Transilvania. Dar, după victoriile lui Suleyman şi numirea la tron a fratelui său, Ştefan Lăcustă, normală apare - din punct de vedere turcesc - „întoarcerea” lui Petru Rareş: care, cerând iertare la Istanbul, a fost numit domn a doua oară... mărindu- i-se tributul!
Nu în ultimul rând, cartea dezleagă iubirea lui Suleyman pentru Hürrem, „Voioasa”, singura cadână luată vreodată de soţie de un sultan, iubire care face din acest bărbat „înalt, cu ochi căprui, nas acvilin”, talentat bijutier, poet şi vânător, mânuind bine deopotrivă sabia şi cartea, vorbind araba, persana, limbi slave şi dialectul tătar, un personaj într-adevăr neobişnuit. Scorpion profund (născut pe 7 noiembrie), Suleyman a găsit în fiica preotului din Rutenia, răpită de tătari şi cumpărată de marele vizir Ibrahim spre a i-o oferi, o parteneră pe măsură. Cucerit de inteligenţa şi talentul ei muzical, a făcut-o mama a cinci copii, adorând-o şi după ce ea a murit (căci Suleyman şi-a petrecut apoi anii în deplină însingurare). Desigur, e greu de crezut că nu-i observase ambiţiile şi uneltirile - căci în dorinţa de a-şi vedea unul din fii urmaş la tron, ea a determinat uciderea celorlalţi doi fii înaintenă scuţi ai sultanului, ca şi pe a vizirului Ibrahim –, dar le trecea cu vederea, căci pentru sultanulpoet Hürrem încarna cealaltă jumătate a sa, cea artistică. Era pentru el arhetipul feminin perpetuat încă de poemele preislamice, idealul căruia să i se poată supune. Ca să arate că îi era la fel de preţioasă precum cuceririle de războinic, o numea în epistole „Istanbulul meu, Karamanul meu, Bagdadul meu, Horasanul meu!” şi îi trimitea nu numai daruri, ci şi câte... un fir din barbă. Ceea ce a dat naştere la zvonul că fusese vrăjit. Dar nu era decât un artist exaltat. Căci doar un astfel de exaltat putea pleca, pe moarte fiind, în campanie de cucerire, determinând prin prezenţa sa pe câmpul de luptă căderea unei inexpugnabile cetăţi (Szigetvár). Cât au durat luptele, aproape o lună de zile, moartea sa a fost ţinută secretă (a fost îmbălsămat şi îngropat sub tron, iar cineva i-a mimat în tot acest timp locul pe patul de moarte). Sfârşit demn de marile epopei şi de marile mituri.
Dar iată un fragment dintr-o epistolă a îndrăgostitului: „Moscul meu, ambra mea, avuţia mea, luna mea strălucitoare / Prietena mea intimă, confidenta mea, avuţia mea, sultana mea între frumoase.../ .... sfătuitorul meu, scânteia mea, soarele meu, lumânarea mea,/ ....înţeleapta mea, cuviincioasa mea, taina mea, realitatea mea, povaţa mea,/ sultana mea, padişahul meu, porunca mea, sufletul meu din ţările lumii,/ planta mea, dulceaţa mea, comoara mea, liniştea mea de pe acest pământ,/ draga mea, iubita mea cu chip frumos, avuţia mea, hanul Egiptului din sufletul meu/ Istanbulul meu, Karamanul meu, ţara mea otomană,/ Badahşanul meu, Kipceacul meu, Bagdadul meu, Horasanul meu, / iubita mea cu ochi neliniştiţi şi privirea galeşă, părul tău e avuţia mea, sprânceana ta e arcul meu,/ Dacă voi muri, sângele meu e al tău, să ajungi degrabă, nemusulmana mea”. Cum vedem, pe lângă clişeele poeziei vremii, există un accent pe înţelepciune şi sfătuire care ţine în balanţă elanurile. De altfel, Hürrem îi răspundea la fel de poetic-pătimaş, neuitând să strecoare între metafore şi câte o mică uneltire („Lumea mea, cei doi ochi ai mei, cel pe al cărui drum mă ofer ofrandă, fericirea mea, Rüstem Paşa este supusul tău. Să nu-l scoţi de sub protecţia ta”) sau câte un îndemn diplomatic. Cartea lui Erhan Afyoncu ne dezvăluie, de altfel, şi pasiunea sultanei pentru diplomaţie (de pildă, după moartea bătrânului Sigismund în 1548, ea i-a trimis lui Sigismund al IIlea, care urmase la tron, o scrisoare prin care îi transmitea bucuria pentru preluarea puterii). Poveşti adevărate, uimind în aceeaşi măsură precum cele imaginate.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara