Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un poet: Theodor George Calcan de Marian Drăghici

Îl cunosc şi citesc de peste patru decenii, mai exact din toamna lui 1972, şi depun mărturie, în deplină cunoştinţă de cauză, că Theodor George Calcan şi-a consacrat întreaga fiinţă/existenţă poeziei & cărţii, bibliotecar până la pensionare în Târgu Neamţ. Ca poet, pururea tânăr şi în lucrare, a făcut parte din gruparea Şcolii de Poezie de la Tg. Neamţ, ai cărei corifei – Aurel Dumitraşcu, Daniel Corbu, Adrian Alui Gheorghe, Nicolae Sava, Radu Florescu – sunt nume impuse în literatura de azi. Care vor fi fost circumstanţele defavorizante unui parcurs similar ca recunoaştere în cazul lui Calcan, exceptând, dacă se poate spune asta, urmările poliomielitei brav duse-aduse, cu umorul şi nonşalanţa/seninătatea unui spirit superior, o viaţă întreagă? În primul rând, cred, însăşi valoarea poeziei lui, ieşită din serie, originalitatea vocii, timbrul complicat personal, insolita prin unicitate prezenţă umană. Altfel zis, nebunia sacră, cum altfel, pentru alchimia Verbului. Destule considerente care să atragă atenţia asupra acestei lirici inspirate, cum alta nu ştiu să se mai scrie în spaţiul literelor noastre. (Marian Drăghici)

Alternativă pentru starea de minus

În starea de elegie fiind
Te poţi lepăda
De creşterea viermilor de mătase
Trăieşti cu fervoare
Ultima noapte de dragoste
Pe cea în care mai poţi privi
Nestingherit încă cerul
O lună roşie, vîntul
De aceeaşi culoare
Şi cu siguranţă femeia din nord
Pe necuprinsul zăpezii
Cu inima mea în braţe
Încă fierbinte.
Încă visând
Între apele tulburate de negură
Mater dulcissima vede cum
Numai ceaţa coboară
Stă cu ochii la ploaie
Şi reuşeşte să vadă şi spiriduşii
Din noapte.
Se pare că nu mai există bizonii
Şi nici cei care văzuseră
Altădată bizonii
Aşa că, îngropaţi-l cât de târziu
Pe bătrânul fermier din Illinois
El îşi doarme liniştit somnul
În noaptea de vară în care
Tu îţi desfaci nervos braţele
Într-un cimitir părăsit
În adolescenţă.
O noapte întreagă petreci alături
De un tovarăş de luptă
Într-un război cu totul utopic
Altădată înţepai ca o tufă
Acum ne desparte
O ceaţă destul de densă
Ascuns printre aceste ruini
Văd timpul ca pe o rană
O port pe Cordelia-n spate
Şi o îngrop în prundişul
De lângă râul strălucitor
Ascult aproape vrăjit
Vocea Omului Negru
Şi mă lepăd
De amintirea dragostei tale
Ca de o oboseală destul de veştedă
Şi de mare
Şi zdrobind mai târziu între dinţi
Ceva fire lungi de călină
Te desparţi de satârul
Unei morţi
Mai mult sau mai puţin
Aparente...
Lumea pe care noi
O repetăm bâlbâindu-ne
E lumea în care
Poezia se usucă sub ţeastă
Iar poetul simte acut
Mai presus de orice
Starea de minus.
Sărăcia şi moartea
Ne pot târâ după ele
Statistica e ştiinţa
Care poate să demonstreze orice
Dar, închisoarea cea vie
Poate să semene destul de puţin
La rigoare
Cu ceea ce vede, există desigur şi disperare

Şi joc
Totuşi poeziile noastre
Strălucesc în absenţă
Iar cuvintele
Nu mi se mai potrivesc
Departe, departe de mine
Trăieşte destul de falsă
Imaginea de copil
Şi da, simt starea de minus
Ca pe o stare de spirit
De după aversele verii
Şi sufletul tău
Mult mai adânc
Decât râul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara