Numărul curent: 36

Istorie Literară:
Un poet în serviciul gazetăriei de Ion Simuţ



Volumul VI de Opere Ion Vinea, apărut în îngrijirea şi cu finanţarea personală a Elenei Zaharia-Filipaş, este al treilea de publicistică (primul cuprinsese poezia, iar următoarele două, proza). Sunt adunate aici toate articolele publicate în anii 1925 şi 1926, adică aproape 150 în 1925 şi peste 200 în 1926. Ceea ce înseamnă, ca ritm, în medie un articol la două zile. În 1925, Ion Vinea împlinise 30 de ani şi se afla în formă maximă de reacţie şi vervă. Activitatea lui publicistică era în creştere vertiginoasă de influenţă şi impact asupra opiniei publice.

Până în aprilie 1925 colaborează săptămânal la ,Cuvântul liber", condus de Eugen Filotti, periodic cu o clară orientare de stânga. Din 27 aprilie 1925 reapare ,Facla" sub conducerea lui N. D. Cocea, revenit în viaţa publică după ce-şi ispăşise condamnarea pentru atitudinea virulent antiregalistă. Ion Vinea, prim-redactor, colaborează constant la ,Facla", cu un articol la două zile, timp de un an, până în aprilie 1926, când ziarul îşi suspendă iarăşi apariţia, până în 1930. Din 5 iunie 1926, Ion Vinea îşi mută colaborarea la ,Adevărul", unde publică aproape zilnic până la sfârşitul anului. Ediţia Elenei Zaharia-Filipaş mai înregistrează, în anii 1925-1926, un articol în revista de avangardă ,Punct" şi cinci în revista lunară ,Contimporanul", animată după un program constructivist de Ion Vinea, care publică aici şi poezii. Diagrama acestor colaborări e necesară pentru a înţelege sensul atitudinilor publicistice. Solidaritatea cu socialistul N.D. Cocea spune totul.

În vârtejul politic al gazetăriei, scriitorului îi rămânea foarte puţin timp pentru literatură. În cei doi ani publică totuşi 15-20 de poezii (după cum am putut reconstitui din primul volum de Opere Ion Vinea) şi un mic volum de proză scurtă. Dar temele culturale ocupă un loc foarte restrâns în publicistica lui. Două articole, la distanţă de un an, fac operă de popularizare a suprarealismului. Unul (p. 6-8) remarcă desprinderea de o literatură mimetică, îndatorată realului, şi adoptarea unui principiu constructivist, valorificând subconştientul freudian, iraţionalismul şi misterul poetic al interiorităţii. Altul (p. 330-333), speculând tot manifestul lui André Breton, explică revoluţia suprarealistă ca reacţie la neoclasicism, având drept scop abolirea ,sacrosanctei oligarhii intelectuale" a Logicii, Raţiunii sau Inteligenţei, pentru a instaura domnia visului. Suprarealismul a ucis convenienţele, anecdota epică şi literatura tradiţională, făcând legitimă ,numai poezia, în zona infinitei libertăţi". Cu altă ocazie (p. 12-14), ca o consecinţă îndeobşte cunoscută, vechiul roman (social, realist sau psihologic) este declarat dispărut şi înlocuit de romanul-poem, ,în care tema trăieşte eliptic: mireasma respirată noaptea ne scuteşte de viziunea plantei misterioase". Interesant este însă faptul că Ion Vinea sesizează criza timpurie a suprarealismului: ,Pentru a sparge arhitecturile posibile şi ştiute ale subiectului, s-a născocit, cam de pe la 1910, literatura în contrasens, nelogică şi fără temă centrală: Urmuz, Dada, Suprarealism, povestirile muzicantului Erik Satie. Din nenorocire, lipsa de logică zămislea ea însăşi o logică nouă. Suprimarea asociaţiei de idei dă naştere unui sistem uşor de prins. Formula cea nouă, deşi s-a practicat numai de literaţii de avangardă, s-a banalizat fulgerător de repede. Cei porniţi în căutarea unui nou secret profesional s-au întors dezamăgiţi" (p. 14). Ion Vinea nu şi-a pierdut simţul critic, cum li s-a întâmplat multor avangardişti. Credinţa sa era însă foarte fermă că ,romanul nu mai e al epocii noastre" (afirmaţie din 1925) şi că numai poemul constituie şansa de supravieţuire a literaturii. Sunt profeţii artistice care şi ele, la rândul lor, s-au dovedit false, ca şi alte previziuni avangardiste.

Contextul politic este determinant pentru un publicist al actualităţii. În anii 1925-1926, viaţa politică era dominată de liberali. Istoriografia a consacrat intervalul 1918-1928 ca ,decada brătienistă". Ion Vinea este un anti-liberal intratabil, de o violenţă pamfletară ce poate fi considerată aproape vinovată pentru caracterul ei antiprogresist. Dar publicistul îşi exercită critica extrem de dură de pe poziţii de stânga. Se vede aproape la fiecare pagină. Ion Vinea numeşte regimul liberal ,dictatură", de repetate ori, chiar ,dictatură militară": ,Documentul citit Camerei de d. Virgil Madgearu, şi în care Marele Stat Major ordona unui corp de armată măsuri pentru apărarea Partidului Liberal de cel }ărănesc şi Naţional, dovedeşte că familia Brătianu, neputincioasă, s-a pus definitiv sub scutul câtorva generali şi a regimentelor de jandarmi în acest scop create" (p. 41) - e de părere ziaristul în articolul Spre dictatură militară, publicat în ,Facla" din 23 mai 1925. Rechizitoriul guvernării liberale nu încetează o clipă: ,brigandajele ordinare ale brătienismului" sunt denunţate ca o catastrofă. Se aşteaptă ca ,liberalii, cu încheieturile slăbite, cu respiraţia astmatică şi cu scorbutul tuturor ospeţelor pe gingii" (p. 43), să părăsească scena, deşi acest lucru nu se va întâmpla deocamdată. Sarcasmul contestatarului nu oboseşte: ,Rahitic şi insuficient dintru început, guvernul liberal a socotit că alegeri silnice şi frauduloase îi vor asigura stăpânirea. Din urnele hoţite şi-a scos mamelucii, ca din borcane cu spirt lepădăturile. Dar nu i-au ajuns nici furtul, nici violenţa, nici căluşul, nici crima, nici vicleşugul" (p. 47). La aniversarea a 60 de ani, în vara lui 1925, Ionel Brătianu are parte de un portret caricatural, ,sub masca de tiran" (p. 50). Publicistul depăşeşte corozivitatea admisibilă într-un pamflet, când declară sumbru: ,De fraţii Brătianu, desigur, numai moartea lor ne va libera. (...) Treisprezece milioane de sclavi aşteaptă, obscur şi subconştient, sughiţul liberator. Tiranii au împlinit şase zeci de ani. Înţelepciunea populară îşi zice: mult a fost, puţin a rămas. Şi aşteaptă. Aşteaptă, cum a aşteptat sute de ani sub slavi, sute sub turci, o sută sub fanarioţi şi încă o sută sub neofanarioţi" (p. 52). Nu le recunoaşte nici un merit: ,Liberalii sunt singurul partid pe lume care ia puterea fără nici o intenţie de îndreptare, fără a se preocupa de greşeli sau succese. Sistematic duc ţara la dezagregare şi anarhie" (p. 82) - ceea ce e o exagerare într-o polemică necruţătoare.

Ion Vinea salută succesul electoral al ţărănismului la Chişinău, prin Constantin Stere, şi ironizează speculaţiile ziarului liberal ,Viitorul" că s-ar fi dobândit astfel ,voturi sovietice, antipatriotice şi ruso-file" (p. 64). ,Mâna Moscovei" nu putea fi atât de lungă şi de atotputernică; temerile politicienilor de ,negurile Răsăritului" sunt nejustificate, crede Ion Vinea (p. 61-62); ,Această minciună o vom mai auzi. Se cântă pe aria: Moscova e de vină!" (p. 88). Ia apărarea lui Titel Petrescu, unul din liderii mişcării socialiste, condamnat pentru un articol din ,Socialismul" sub învinuirea de ultraj la adresa armatei (p. 71). Militează pentru construcţia unei unităţi a opoziţiei, slăbite în separarea dintre Partidul Naţional, condus de Iuliu Maniu, şi Partidul }ărănesc, condus de Ion Mihalache. Salută perspectiva fuziunii dintre ele (p. 77-78), realizată numai în octombrie 1926. Ca un exerciţiu pregătitor de solidaritate, pentru alegerile parlamentare generale din iunie 1926 cele două partide alcătuiesc un cartel, Blocul Naţional-}ărănesc, şi obţin 28% din voturi. Partidul Naţional Liberal obţine un procent de numai 7%. Câştigător este Partidul Poporului cu 52%, condus de generalul Alexandru Averescu, îndreptăţit şi chemat de rege la guvernare. Averescu era un susţinător al liberalilor, ceea ce a dat naştere la conflicte interne între Mihail Manoilescu, doctrinarul partidului, şi Ion Lapedatu, ministru de Finanţe. Toate aceste probleme publice sunt reflectate de publicistica lui Ion Vinea, care privea cu încredere numai ascensiunea grupării naţional-ţărăniste, receptată de liberali ca o primejdie. Dar privea cu simpatie mai ales socialismul firav din Blocul Muncitoresc şi }ărănesc sau alte variante politice. Oligarhia Brătienilor nu o vede abolită decât prin solidaritatea intelectualităţii, a ţăranilor şi a muncitorilor. Speranţa socialistă răbufneşte periodic în scrisul lui Ion Vinea, contaminat de N. D. Cocea: ,Această sarcină incumbă cu deosebire intelectualului de la oraş, profesionistului liber şi slujbaşului, surprins şi uimit de roismul civic al ţăranului în alegerile agricole. Să accentuăm însemnătatea acestei victorii pe care nici fruntaşii opoziţiei n-au aşteptat-o atât de deplină. Să gornim marea revoluţie a săteanului dârz şi luminat, în care n-am crezut. Să pregătim pe fratele său de la oraş, muncitorul, care va şti, de acum, că nu e singur în faţa urgiei" etc. (p. 95). Propaganda de stânga îşi dregea glasul şi-şi călea naivităţile. În tot militantismul lui Ion Vinea, trebuie văzută mai mult ambiţia publicistului democrat de a sprijini construcţia unei opoziţii unite ca alternativă la puterea liberală, dominantă prea multă vreme (p. 99).

Cum există astăzi un Fond Cultural Naţional, gestionat de Ministerul Culturii şi Cultelor, exista în 1925 iniţiativa ministrului liberal al Artelor Alexandru Lapedatu de a înfiinţa Consiliul Literelor. Am impresia că prima dată se preconiza subvenţia pentru scriitori; finanţarea teatrelor exista mai de mult timp. Merită să fie reţinută opinia lui Ion Vinea în această chestiune: ,Controlul traducerilor, al literaturii şi al pornografiei, efectuat de acest consiliu, duce de-a dreptul la cenzură. Subvenţionarea, după indicaţiile acestui consiliu, la favoritism, la nemulţumire şi ţigănie. Scriitorul nu trebuie subvenţionat nici când are talent. Şi apoi, cine posedă oare lactometrul care să-l constate? Şi e, în cele din urmă, ruşinos pentru individ să ceară subvenţii numai pentru că scrie. Căci ce poate el altceva dovedi decât că scrie? (...) Omul de litere să aibă o meserie. Creaţia e o chestie de vitalitate: după o muncă utilă de cinci ore pe zi, mai eşti sau nu în stare să produci poezie şi artă? Iată întrebarea. Ministrul Artelor să procure scriitorului o meserie. Dacă funcţionarii celor câteva zeci de muzee, biblioteci şi teatre din ţară şi cei de la Departamentul artelor ar fi scriitori, s-ar rezolva onorabil problema încurajării literaturii. Fără risc şi fără risipă pentru stat: scriitorul îşi face datoria de funcţionar şi, dacă din pricina asta va produce mai puţin, în schimb economia de timp şi de efort îl va constrânge să spună numai esenţialul" (p. 117). E o opinie demnă de luat în seamă. Socialist în opţiunile politice, Ion Vinea nu e deloc liberal nici în concepţia despre profesiunea de scriitor. Scriitorul, ca să fie bine (adică util) plasat social, ar trebui întâi de toate să fie funcţionar public.