Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un poet cu genunchii pe zaruri: Leo Butnaru de Nichita Danilov

„Cu genunchii pe zaruri”: fascinant acest titlu al volumului de versuri al lui Leo Butnaru apărut, în anul 2014, la Editura Tracus Arte din Bucureşti.

Fascinant şi derutant, totodată.

Titlul, şi nu numai titlul, ci şi o parte din poeziile cuprinse în volum te duc cu gândul la traumele din copilărie. Astfel de traume aparţin, desigur, unor vremuri vechi, apuse, când elevii, dintr-un capriciu al dascălului, erau trimişi să stea în genunchi pe coji de nuci sparte, nu departe de catedra pe care se aflau catalogul, bagheta, rigla, creionul, creta, cârpa de şters tabla, cartea de citire, cea de aritmetică şi alte instrumente de tortură din bestiarul profesorilor, bestiar a cărui simplă amintire îţi îngroaşă sângele în vene, făcând inima să se revolte… Aşezat la catedră dascălul răsfoieşte agale catalogul, oprindu-şi ochii asupra unui nume, care, numai ochi şi urechi, stă ca pe ace tremurând în bancă. Profesorul mai răsfoieşte o filă, iar micul elev răsuflă uşurat fără să-şi desprindă ochii de pe degetele învăţătorului: azi, iată, a scăpat! În clasă domneşte o linişte desăvârşită: nu se aude nici o muscă. Deodată învăţătorul închide catalogul şi, rotindu-şi ochii peste bănci, îşi opreşte crunta sa privire tocmi asupra elevului care a tremurat mai mult. Mata cum te numeşti?! întreabă el cu un glas dubitativ. Şi tot el: Ionescu, deci? Ei, cum de-am ghicit? Ia treci, mata, la tablă, Ionescule, şi spune-mi câte secole au trecut de când a răposat Ştefan cel Mare!? Patru, zice tremurând elevul. Patru? întreabă învăţătorul? Nu cumva deja s-au făcut cinci? Cinci, repetă elevul. Cinci sau patru? zice dascălul înaintând cu paşi de dans spre tâmpla lui. Nu ştiu, zice Ionescu, lăsându-şi ochii în podea. Dar ce, exclamă dascălul, eu ţi-am zis că ştii?! Şi tot el: v-am spus sau nu, de atâtea ori, că neştiinţa se plăteşte?! Învăţătorul îşi roteşte ochelarii peste clasă, cercetând cu privirea fiecare bancă, în care stau elevii tremurând de frică ca nişte potronici. Cu ochii năpădiţi de teamă, micuţii strigă în cor: Se plăteşte! I-auzi, Ionescule, zice dascălul, cică se plăteşte. Cum?! întreabă el. Avem de ales între riglă şi cojile de nuci. prin urmare, ce alegeţi, dragi copii?, Cojile de nuci! strigă elevii. Ei, bine, acum ne-am înţeles. Deci, dragă Ionescule, clasa s-a pronunţat. Acum îţi ofer posibilitatea să-ţi alegi singur pedeapsa. Deci: cojile sau linia?! Linia, spune elevul întinzând mânuţa tremurândă înspre dascăl. Nu, zice dascălul, linia umflă palma, iar mata ai de scris. Marş, până la sfârşitul lecţiei, pe cojile de nucă! Cam aşa decurgeau lecţiile în şcolile de-altădată; în fiecare şcoală se găsea câte un zbir, cum, de altfel, se găsesc şi astăzi o mulţime, exercitându-şi teroarea cu metode în ton cu tranziţia pe care o trăim.

Mărturisesc că personal nu am avut parte de astfel de suplicii. Le cunosc din povestirile părinţilor şi bunicilor, care au îndurat şi patimi mult mai crunte. În vremea copilăriei mele, învăţătorii şi profesorii, pentru a-şi arăta superioritatea în faţa micilor elevi, trecuseră deja la trucuri mai subtile, cum ar fi răsucitul urechii până ce lobul lua forma cochiliei de melc sau ciupitul prin intermediul pensetei de perciuni şi ducerea elevului neascultător din bancă la catedră şi de la catedră înapoi în bancă. Nu e de mirare, deci, că-n vis îmi apar adesea dascăli cu urechi de cârpă.

…Incitantul titlu al volumului lui Leo Butnaru îmi redeschide în minte un labirint întreg de întrebări şi perspective. Răsfoindu-l, văd în fiecare colţ al paginii pitit câte un copil cu genunchii însângeraţi de cojile de nucă. Şi alături, pe autor, îngenuncheat şi el nu pe coji de nucă, ci pe zaruri.

Zarurile reprezintă un simbol al hazardului. Al provocării destinului. Deci, şi-al poeziei. (În paranteză fie spus, astfel de exerciţii fac parte din practica de levitaţie curentă a yoghinilor. Un prieten din vremuri nostalgice, doctorul Onofriescu mi-a povestit că a văzut plutind în văzduh deasupra Indusului şapte călugări budişti înfăşuraţi în veşminte albe însoţiţi de un nor de zaruri. Viziunea sa a fost confirmată şi de alţi călători ce-au vizitat India secretă şi Tibet-ul şi care mi-au povestit că ar fi văzut miraje similare apărând şi dispărând la orizont. Cum de felul meu sunt un Toma necredinciosul, pun sub semnul îndoielii astfel de viziuni. Ele, desigur, fac parte din imaginarul colectiv şi ne marchează, într-un fel sau altul, destinul literar.)

Retras în chilia sa din cartierul Ciocana din Chişinău – loc care, după spusa autorului, ar putea intra în cartea recordurilor, fiind populat de cele mai multe cărucioare de copii din lume –, poetul îşi contemplă linia vieţii din palmă – prima sa cicatrice, un însemn tainic din uterul matern – şi scrie „cu litere mai mari şi mai mici viaţă+moarte =” După egal Leo Butnaru nu pune nici un semn, din simplul motiv că suma dintre viaţă şi moarte nu poate fi exprimată nici prin cifre, nici prin cuvinte, nici prin alte modalităţi de cunoaştere a lumii. Răspunsul îl pot da doar hazardul şi zarurile aflate sub genunchii poetului, în sensul proiectării eului într-un alt spaţiu, pur spiritual, extatic, unde astfel de cunoaştere e posibilă. Pregătindu-se pentru o astfel de încercare, autorul îşi schimbă configuraţia corpului, levitând, în poziţia lotus, deasupra grămăjoarelor de zaruri risipite pe parchet, până în momentul în care corpul său astral părăseşte corpul fizic. „În palma lui Dumnezeu/ doarme un om/ întins/ ca un segment din linia vieţii...” Al liniei vieţii lui Dumnezeu, desigur. Linia vieţii se află însă, putem să ne imaginăm, în corespondenţă biunivocă cu linia morţii, astfel că atunci când Dumnezeu îşi împreunează palmele, în semn de rugăciune, morţii şi cu vii se întâlnesc şi-şi schimbă locul. Pornind de la această imagine, putem încerca să completăm ecuaţia poetului: „Viaţă + moarte = moarte + viaţă”.

Levitând deasupra hăului populat de zaruri, poetul trăieşte un acut sentiment de înstrăinare. Desprinderea îi creează o stare de durere şi de extaz. Revenirea la starea iniţială îl determină la meditaţii asupra modului în care lumea exterioară şi cea interioară se potenţează reciproc: „Nicio legătură între placentele de la naştere/ şi placentele ce acoperă oceanul/ şi totuşi/ aşa se face/ că urmele de petrol pot fi văzute până şi în cristelniţe/ din care pruncii sunt scoşi cu – parcă -/ alunele pe trupuşor.” Alunele sau aluniţele, în simbolistica populară, reprezintă un semn al norocului. Dacă pe trup numărul aluniţelor e mai mare, omul e mai norocos. Aluniţele de petrol sunt însemnele vremurilor în care natura şi cultura s-au contaminat de semnele apocalipsului indus de lipsa de măsură a minţii umane. Prin urmare, nu e de mirare că apa din cristelniţe poartă sintagmele unui început al sfârşitului. Pe pielea gingaşă a fiecărui trup de copil au lunecat zarurile înmuiate în placente de petrol. Rostogolirea lor a lăsat urme de neşters. Lumea îşi urmează cursul prestabilit. Nici o schimbare nu e posibilă. În vetre continuă să ardă „tizicul ce fusese mai întâi aruncat în ocolul vitelor”. „Tăiat-straturi cu hârleţul/ Într-o geometrie de dreptunghiuri, pătrate păioase, uscate/ Prin curţi, pe sub garduri în vară-toamnă, până să vină îngheţul”, tizicul se adună în gospodăriile oamenilor. El e un element al lumii patriarhale, destinat supravieţuirii. Fumul lui ieşit „din pitulate tulpini de hogeaguri” pluteşte rostogolindu-se asemenea unor flori uriaşe peste o lume aflată în schimbare, prin care „timpul trece iute”, astfel încât adevărul nu are cum să se releveze pe deplin în mintea muritorului. El apare, după cum spune poetul, pe fragmente, scris „pe câte un timbru”, pe câte „o frunză uscată, de fân, de pelin”, ca un puzzle uriaş, a cărui decriptare e destinată mai multor generaţii. Ţăranii care aşteaptă ca timpul să le facă dreptate mor rând pe rând. Casele cad în ruină. Satele se sting. Un deşert de cenuşă invadează şi conştiinţa poetului. În sufletul său persistă o singură imagine, desprinsă de toate celelalte: momentul naşterii. „Era miez de iarnă cu apa trează în cristelniţă, sub bolta/ bisericii şi-a zilelor,/ Trează era agheasma-n noaptea de Iordan cu puşcaşii vânătorii/ mahalalelor/ Ce-şi aveau cartuşele bătute cu hârtii colorate, confetti…” Momentul botezului se suprapune cu momentul strigătului de bucurie adresat îngerilor „cărora, de fapt”, poetul le citeşte „acea primă poezie fulguitor/ răspândită/ Ca ninsoarea ce făurea în plutire/ o armonie sălbatică, nedomesticită.” Şi tot atunci, într-o străfulgerare, apare şi prima revelaţie venită din noaptea Apocalipsei, când: „ o vreme, din înalt/ vor lumina tălpile îngerilor ca proiectoarele peste stadion.” Asta un timp, căci „din păcate/ până la urmă se vor stinge şi tălpile îngerilor/ ca nişte acumulatoare descărcate.” Atunci „Lumea îşi va revizui drastic măsurile”, atunci „tristeţea va face rocada cu bucuria”, iar „universul mare va deveni mic”, în timp ce în palma deschisă a lui Dumnezeu „o altă lume îşi va redeschide rana”, luând locul celei vechi în care, schimbându-se totul, nici o schimbare nu va mai fi posibilă.

Rod al unor îndelungi experienţe trăite contorsionat, în răspăr cu istoria, dar şi a unor acumulări culturale trecute prin filtrul propriei conştiinţe creatoare, prin insolitul imaginilor şi acurateţea rostirii, Cu genunchii pe zaruri se constituie ca un volum de referinţă în biografia lui Leo Butnaru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara