Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Un poem de Alan Brownjohn de ---

Alan Brownjohn (n. 1931, Londra) este scriitor liber-profesionist din 1979; colaborează cu diferite reviste, precum „Times Literary Supplement”, „Encounter” şi „Sunday Times”, a semnat cronica de poezie în „New Statesman” şi a prezidat Societatea de Poezie între 1982 şi 1988. A avut şi activitate politică, fiind candidatul Partidului Muncii pentru Parlament. A debutat în 1961 cu volumul de poeme The Railings, iar cel mai recent volum al său este Ludbrooke and Others (2010). A mai publicat şi patru romane, două cărţi de literatură pentru copii şi un studiu critic despre poetul Philip Larkin.

Marechiare

De Tosti. Cel mai deplorabil cîntec de dragoste, şi în plus
La Radio Trei! Dar degetul ezită timp de-o clipă
Să atingă butonul căci tocmai îmi amintii de ceva.
Îmi amintii de drumul zilnic la şcoală, pe vremuri,
Spre sfirşitul anilor cinzeci, cu un coleg de pe-atunci

În acelaşi compartiment de opt locuri, cu geamuri îmbîcsite de fum,
Scaune tapisate pline de pete, pe pereţi peisaje marine, Elmers End,
Eden Park, West Wickham, Hayse. Pe tot parcursul,
Tovarăşul meu de călătorie, acel cinic profesor de muzică
Obişnuia să mormăie, să fredoneze, să zîmbească şi să se scuze –

Pregăteam lecţiile. Peisajul monoton suburban
Se strecura prin circumscripţia electorală a lui Macmillan
Dinăuntru spre periferie, şi „În afară de cîte un loc ici şi colo
Aici este ca la ţară”, obişnuia să spună. Şi o saptamînă întreagă,
Înainte de Şedinţa cu Părinţii de vinerea,

Dat fiind că deja cîntase la Glyndebourne, dovedind
Că se poate prezenta ca un tenore robusto acceptabil,
Repeta balada lui Tosti pentru Parinţi,
Uvertura bombastică, larmoaianta acrobaţie vocală…
Ce făcea să tremure şi să răsune ferestrele-n ţîţîni.

Locuri sterpe cu ateliere-n ruină, nelocuite vreodată.
Terenuri de golf cu steguleţe-n peluze ofilite
– Defilau în goană, iar el repeta de zor pentru-acei Părinţi,
„Şi cui îi pasă! Hai să fim seriosi, Brownjohn, cui dracului îi pasă!”
Obişnuia să zică, cu ţinuta şi tonul potrivite vîrstei.

La Elmers End, dacă nu mă înşel, vineri dimineaţa,
Pe cînd „o nouă zi îşi deschidea coapsele slinoase
Ca să intrăm şi să ne irosim în ea” s-a ridicat,
Şi „ca să nu-ţi stic tot prăpăditul tău de drum”,
S-a mutat în compartimentul de alături, căci era gol.

– Dar iată-mă acum înapoi în prezent, cu degetul inert
Permiţînd cîntecului la radio, cinzeci de ani mai tîrziu,
Să meargă pînă la sfîrşitul patetic; şi încă mi se pare
Că-l aud cîntînd, acoperind roţile încete care ne cărau
Într-un loc „sub nivelul nostru”, după cum ţinea sa zică adesea.

Tenorul lui înfocat se auzea străbătînd prin perete
Pe care-atîrna, ca peste tot în aceste vagoane,
O oglindă, o mica oglindă argintie, în care puteai
Să-ţi aranjezi părul sau să faci grimase-adecvate
Pentru diverse discuţii sau rendez-vous-uri cu fete

Sau pur şi simplu pentru pronunţie… Şi azi m-oglindesc iar în ea,
Cum eram la douzeci şi şase de ani şi n-o să mai fiu niciodată;
Şi mă surprind plîngînd la auzul acestor două voci pline de patos,
A lui Jim Farr şi a lui Tito Schipa, aducîndu-mi aminte
Că la fel ca peştii lui Tosti, tot mai tînjesc după dragoste.

Traducere din engleză de Aprilia Zank

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara