Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un poem cu cheie al lui Grigore Cugler de Horia Gârbea

În deja îndepărtata mea copilărie, la sfîrşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, membrii, pe-atunci numeroşi, ai familiei mă distrau cu recitarea unor poezii amuzante, mai ales de Topîrceanu şi Minulescu, mai puţin de Coşbuc, Alecsandri şi Eminescu, mai deloc de Arghezi care „s-a dat cu ăştia”. Ţin minte, deşi eram foarte mic, că la aflarea, din ziar, a veştii morţii poetului de la Mărţişor, bunica mea a observat sec-olteneşte „muri şi Arghezi”, iar bunicul meu a făcut un comentariu, presupun sarcastic, pe care nu l-am înţeles.

Aşadar, am crescut printre textele reproduse din memorie de cei din jur. Vedeau că îmi plac poeziile. Ştiam multe texte, chiar strofe din Divina Comedie şi, evident, Trei culori recitate cu mult patos de bunicul meu patern. Trei culori nu era încă imn şi nu fusese „adaptat”. Între poeziile pe care le-am auzit şi deprins atunci erau şi două „trăsnăi” urmuzian-dadaiste de Grigore Cugler. Mă distrau pe la 9-10 ani la fel de bine ca pe fiul meu azi, la aceeaşi vîrstă. Unul era despre „fata morarului din Sussex” care „iubea întunecatul vrăbioi” şi atingea hazul maxim cu versul: (morarul) „Privea pe cer invazia de şoareci”. Alteia nu-i cunoşteam titlul (care este Decan al Majestăţii). Cînd am mai crescut, am aflat de ce, la rostirea acesteia din urmă, adulţii din jurul meu, rîdeau cu înţeles şi satisfacţie. Poemul avea o „cheie”, o interpretare străvezie pentru ei. Azi e mai greu vizibilă.

Scria poetul Ştefan Baciu: În 1925 (…) Apunake ieşi la iveală şi începu să se lege de toată lumea. Trecură anii (…) şi în 1946 Apunake ieşi din nou la iveală sub un aspect puţin diferit (sublinierea mea) de cel din 1925 în Editura VATRA. G. Cugler, diplomat la Oslo, căsătorit cu o suedeză, nu a mai revenit în ţară, scriind ministrului de Externe Ana Pauker, abia instalată în 1947: Faţă de noua orientare politică a guvernului român, care se îndepărtează de convingerile şi sentimentele mele, vă rog a-mi accepta demisia. G. Cugler s-a stabilit apoi la Lima, unde a exercitat şi profesiunea de interpret muzical (prim-violonist al filarmonicii peruviene).

Să ne amintim primele două strofe din Decan…, remodelate cifrat în 1946 :

Am scalpat celebritatea geamandurii de cristal
Şi-am încins întreg pământul cu reflexul mâinii mele,
Împănând tricofisiţii unui Rege fără piele
În slănina parcelată a tarifului vamal.

Samuraiul se întinde ca o glandă de granit.
Rübetzahl mi-a spus: vreau pipi şi şi-a pus paltonu-n stele
Unde eşti, privighetoare a vaniliilor mele,
Catapodică madamă cu dinam la răsărit?

Cine vorbeşte aici, la persoana întîi? Cine a scalpat celebritatea geamandurii şi a încins întreg pămîntul? Pentru cei care-mi reproduceau textul (din memorie!) era clar: Stalin. El împăna „tricofisiţii” (adică supuşii) unui Rege cu majusculă, dar rămas fără prerogative (M. S. Regele Mihai) în slănină raţionalizată („parcelată”) după „tarif vamal”. NU slănina îi împăna pe ei, ci invers. Soarta celor care s-au pus cu noii stăpîni ai lumii a fost jalnică: Samuraiul (japonez) s-a pietrificat „în granit”, iar Rübetzahl (un gnom legendar german cam prostovan) a dispărut din peisaj şi a cedat haina „stelelor”. Cine să fie Rübetzahl? Unul care era poreclit astfel – numai pe şoptite – de însuşi poporul său: Hitler. Îşi dăduse „paltonul” stelelor (şi dungilor) americane. Şi pe cine o cheamă cu dor omul „de oţel”, cu mînă uriaşă? Evident, pe „privighetoarea vaniliilor”, favorita care era antrenată şi dădea lumină graţie unui „dinam” aflat la Răsărit, de-acolo de unde ne învăţa şi Sadoveanu (1945) că vine lumina. Deci pe cea „catapodică” (prefixul „cata” = în jos, catapodică = subpodă reasă), un epitet de toată savoarea! Pe, aţi ghicit, Ana Pauker însăşi. Finalul este şi el revelator pentru portretul „prototipului Macac”, cum e numit în altă strofă acelaşi tătuc:

Lumea întreagă derapează, mirosind a feerie
Spre Decanul Majestăţii, Condotierul fantezie
Luminos şi invizibil ca un astru rătăcit.

În 1946, lumea era în plin derapaj sub biciul decanului, condotierului de fantezie care, deşi luminos nevoie mare, era invizibil. Grigore Cugler i-a zis-o criptic şi apoi, din fericire, s-a salvat găsind libertatea, departe de răsăritul „luminos”. Ba chiar în sens opus, în ţara unde deja se născuse (1936) şi copilărea Mario Vargas Llosa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara