Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Un poem de Liviu Georgescu

SIGILII

I

Lumina deschide un ochi cu mai multe priviri
care au mai mulţi ochi cu mai multe priviri –
ape adânci pentru interminabile mori.
Îmi cresc braţe din umeri, îmi cresc degete din
atingeri.
Se cioplesc urechi din vibraţii.
Mirosul se evaporă ca un abur din flori
şi îmi cresc din lumină ochi.

II

Dacă ochiul se deschide, dacă pleoapa se
înlătură,
dacă vederea se crapă, dacă impulsul vesteşte,
o barcă le pescuieşte şi le cară în susul râului.
Dacă barca e urcată în cer prin apele verzi
ca printr-un tunel luminat, vâslaşul cântă toată
noaptea
cu pieptul gol, fără frică.
Îi apar în cale capete de lei şi lighioane ale
deşertului,
vise şi inorogi, dar el cântă şi frica dispare.
Pătrunde prin strâmtori şi furtuna se potoleşte.
Dacă vâslaşului i se aprind oasele ca ochii
bestiilor
în pădure, o pasăre îi ciuguleşte lumina de
calcar a oaselor
şi planează în altă boltă.
Dacă pasărea devine aer, bolta se topeşte
şi munţii se resorb între pliurile unei curgeri
lente
iar gândul cade în gând.
Dacă apoi curgerea se evaporă, suflul devine
ardere,
dacă arderea se trezeşte, atomul fierbe
şi cerul lui se revarsă în noi, adormiţi în paturi
de fier.
Dacă noi ne trezim, vedem cum ochiul se
deschide,
pleoapa se înlătură, vederea se crapă şi cădem
în arena goală.

III

Îmi cresc din voinţă picioare, aripi se înmulţesc
din uimire.
Ideile se deschid pe câmpiile albe şi din burta
lor
cad vulturi peste nefire,
planând nevăzut peste nori.
Vederile se topesc în mine, se transformă-n
intenţii
şi intenţiile-n vederi, să mângâie floarea numită,
iarba de nuntă şi crucea albită.
Din mişcare mişcări îmi sporesc
şi urcă tot cerul şi coboară infernul.
Cresc din muzici urechi,
tristeţi curg violet pe arbori străvechi.
În soarele rotitor mi se-nfige tot sternul.

IV

Se sparge misterul din mormânt, se sparg ochii
din frunze.
Şi toate lucrurile se amestecă triste, nebune,
lehuze.
Se-ndeasă unele-n altele, luciu peste lemn,
lemn peste coarne,
încât numai au loc, şi densitatea ridică temple
de granit.
Din spinare, aburi de lună fierbinte mi se revarsă
printr-un martir schingiuit.
Soldaţii sar din paturi şi se reped la arme.
Mirosul morţii se scurge verde, din coasă.
Mă zgârii de ramuri cu spini, mă zdrobesc de
frunze de pelin.
Un şuvoi mă-nghite, n-am timp, trag de clipe ca
de armăsari,
curge spaţiul prin ferestre, curg podelele prin
hornuri,
încerc să opresc vârtejul ce iese prin braţe, prin
artere, cu chin,
dar arborii şi stâncile şi cerbii mă doboară, se
rostogolesc,
mă strivesc.

V

Şi ca să mă regăsesc, mă întorc între pietre şi
fiare,
între forme şi poame de flăcări. Nisipul frige
tălpile,
aerul mângâie pielea şi ochii plăpânzi dispar în
oglinzi.
Mă înfrupt din durere, din pântece pline de
fructe amare.
Mă spânzur de grinzi.
Trag peste mine pleoapa, doliul, înserarea.
Mă-învelesc cu frunze, cu umbre, cu plâns, cu
uitarea.
Mă rog de ape, mă legăn în stele.
Trec peste vieţi în vârtej, peste fluvii, în salt.
Zgârii sâmburii, cărămizile, mortarul, sensul,
apele grele.
Întind arcul. Săgeata caută vânatul de aer –
numele strigat.

VI

Fără răspuns rămân. Cu capul descoperit în
incinta
întunecată a lucrurilor, ca în altare, mă rog zeilor
lucrurilor.
Şi ei nu se văd, nu-mi răspund în cuvinte.
Îmi răspund cu lacrimi.
Îmi răspund cu nechezat şi cu patimi.
Cu voaluri eterice m-alintă, cu şerpuiri şi arome,
cu sete.
Cu licori de nalbă vor să mă-mbete.
Tristeţea mea depune ouă în asteroizi
să alerge prin spaţiul orb
să clocească un sens – insectă cu aripi bătând,
arzând.
Fac gesturi în univers şi intenţia se transformă
în iarbă de nuntă şi cruce albită.
Lănci şi săgeţi se amestecă cu sângele
şi oasele craniului mi se desfac,
în soarele mărit se-nfige uimirea.

VII

Dincolo, păsările, înfipte una în alta, se rotesc în
granit
pe osii fulgerătoare.
Strig şi nu m-aud. Pe câmpul cu flori
amirositoare
pasc caii de vid.

VIII

Plonjez în oceane mărite, cu zigzaguri de spor
unde imaginile se derulează cu repeziciune,
alterând fixitatea.
Am abandonat tot ce se putea abandona:
forţa, acceleraţia, greutatea.
Şi totul pentru-a mă rezema pe mine, cel de
acum, de un posibil viitor.
De a-mi pipăi adevărata fiinţă, nenumitul
destin.
Am aruncat peste bord tot ce mă-ngreuna,
funia ce mă spânzura,
ca să revin cu viteză uluitoare în vuiet eteric de
spin.

IX

Pentru a mă regăsi, am căzut din boltă în boltă.
Am rătăcit
din miez în miez şi din coajă în coajă, cu
genunchii la gură, chircit,
rostogolit de roată, întins de arc, eliberat în idee,
zvârlit ca o piatră,
am fost câine, la stele, ce latră.
Te-am îmbrăţişat pe tine femeie,
am murit şi-am înviat în grote de iască.
Pentru a mă regăsi, m-am întins pe un lemn,
şi-am aşteptat
să-nverzească.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara