Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Un păienjeniș narativ de Adrian G. Romila

Într-o literatură săracă în proză autentică de aventuri, cum e a noastră, Evanghelia după Araña, e o piesă exotică. Ea e unică inclusiv în literatura autorului ei, căci niciunul dintre celelalte romane ale lui Nicolae Strâmbeanu (vreo trei, dacă nu mă-nșel) nu mai au un asemenea subiect și o asemenea tratare formală. Aflat la a doua ediție (prima a apărut în 2004), considerată „definitivă” și însoțită de utile auxiliare grafice și lingvistice, romanul își păstrează savoarea dintâi și se citește pe nerăsuflate, în ciuda celor peste 320 de pagini de poveste continuă, cu rare delimitări.
Plasate în secolul XVI, epoca marilor drumuri transoceanice și a uimitoarelor descoperiri geografice din jurul oicumenei europene, evenimentele din roman stau în umbra unor nume cu rezonanță istorică: Magellan, Columb, Quijada, Pinzón, Cortés, Núñez, Da Gama, El Cano. Suntem în zorii modernității, când regii Spaniei și Portugaliei își dispută coloniile din Indiile de la apus și de la răsărit, când conchistadorii și navigatorii își alcătuiesc glorioasele povești postume și când se completează decisiv harta lumii cu rutele și pământurile de pe necunoscuta Mare Oceanică. Filmul aventurilor pe care le trăiește eroul ne plimbă prin orașele de pe litoralul celor două imperii maritime din marginea Atlanticului (Sevilla și Lisabona), prin sate și așezări din India, China și America de Sud, călătorim pe punțile caravelelor și prin porturile comerciale ale Africii și Asiei, asistăm la bătălii navale și la războaiele pentru monopolul mirodeniilor, aflăm despre isprăvile marilor căpitani și despre legendele care acopereau ignoranța într-o grămadă de științe. Într-o limbă arhaizantă, migălită cu precizia unui bijutier și împănată de expresii care mai de care mai inedite în asprimea referințelor argotice, confesiunea lui Joaquín Araña devine un imens păienjeniș narativ, crud și fascinant, deopotrivă. Asemenea unei tapițerii gigantice pline de viață și mișcare, sublimând în textura lui arahnidă numele celui care l-a născut prin poveste, romanul reproduce în detaliu lucrurile, faptele și gândurile unei lumi aflate în extindere, cu mirosurile, culorile și extazele ei.
Personajul-narator e un pícaro castilian în căutarea miticei Insule a Fericirii, pentru care acceptă să fugă de acasă, să treacă prin tot felul de „meserii” pasagere (saltimbanc, trubadur, tâlhar, servitor, marinar, negustor, soldat, amant, potentat în colonii și ambasador al regilor occidentali în regate asiatice), să participe la expediții și armade, să iasă la limită din contexte fatale (încleștări, prizonierate, evadări, execuții), să sufere de foame, de sărăcie și de minciuna trecătoare a bogăției. Bântuit de fantasmele trecutului (prostituata Cayetana, părăsită cu regrete, și călugărul Jesús, conviv ucis din greșeală, sunt doar două dintre ele), urmărit de prietenii pe care i-a trădat și de autorități, Araña e un credincios căruia păcatele și voluptățile inimaginabile ale unei vieți îi vorbesc de măreția unui Dumnezeu iubitor, care le pedepsește și le iartă pe toate, pe pământ. Spovedania lui dă substanța din care se trage fresca romanului și are valoare expiatorie, prin ea personajul nu doar se curăță de zgura adunată în peste douăzeci de ani de rătăciri pe mare și pe uscat, ci completează, prin frumusețea și vitalitatea cuvintelor, creația divină. Confesiunea lui Joaquín Araña împletește întâmplări din timpuri diferite, amestecând nonșalant visele cu realitatea, relatările lui cu ale altora din preajmă, fără avertismente și cezuri. Aventura lui se ramifică și progresează prin aglutinări succesive și surprinzătoare, sugerând că nu există nicio diferență între veridicități, atunci când e vorba de poveste. Ca-n Evangheliile canonice, și-n cea a lui Araña adevărul celor spuse ține numai și numai de credință, iar nu de confruntarea cu realitatea verificabilă a istoriei. Nu întâmplător se-ntreabă naratorul, în final: „Apucasem oare să trăiesc fapte, izbânzi, nenorociri? Mă născusem vreodată? Mă întâmplasem pe fața lumii? Astfel de întrebări abia dacă pot fi rostite când nesfârșirea apelor se așterne la picioarele tale. Pământul de aici îl știu dintotdeauna și totuși îmi pare că se naște mereu lins de valuri peste plaje, ca o rană dureroasă a Mării Oceanice”. Imensitatea și imprevizibilitatea oceanului de care a fost legat eroul cea mai mare parte din viață i-au amprentat și povestea. Cu bune și rele, cu văzute și nevăzute, în lumea aceasta și-n cea de dincolo.
Într-o literatură prea saturată de realisme mini și macro, de contemporaneități referențiale și de retorici denotative, romanul lui Nicolae Strâmbeanu ne readuce farmecul călătoriei prin imaginație și gustul savorilor lexicale. Pentru cititorii împătimiți, e o neașteptată și binemeritată gură de aer.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara