Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Un pictor francez de origine română de Mihai Sorin Rădulescu

De ce este Philippe Caracostea un pictor necunoscut în ţara de origine a familiei sale? Răspunsul la această întrebare ar putea să fie legat de poziţionarea politică diferită a Franţei şi a României de-a lungul atâtor decenii, ca şi de înstrăinarea totală a acestui nepot de văr primar al lui Dimitrie Caracostea. Aştern cu greutate pe hârtie cuvântul "înstrăinare", când e vorba de Franţa, dar poate fi el evitat? Oricât de mare ar fi fost în trecut osmoza dintre cele două ţări - şi culturi -, faptul că între Paris şi Bucureşti există o distanţă geografică de peste 2000 km, nu a fost şi nu este lipsit de consecinţe.
Revelaţia acestui artist am avut-o la Paris, în ianuarie 1995, vizitându-i o expoziţie personală intitulată "Verdures", la Galeria de pictură din Place Beauvau, aşadar chiar în apropierea centrelor de putere: la câţiva paşi de Palatul Elysées şi de Ministerul de Interne. Numele "Beauvau" - cel al unei familii din marea nobilime franceză - evocă pentru români lumea lui Marcel Proust şi a prietenilor săi de la gurile Dunării, dar nu e deloc sigur că acesta ar fi fost motivul pentru care Philippe Caracostea organiza de multă vreme expoziţii personale pe această simeză aflată într-un loc atât de privilegiat. Cea din 1995 era prilejuită de împlinirea a şapte decenii de la naştere şi cu acel prilej am intrat şi în posesia unui reuşit catalog al pictorului care m-a ajutat mult să-l cunosc.
Familia Caracostea mă interesase încă demult, mai întâi prin personalitatea istoricului literar şi folcloristului Dimitrie Caracostea şi apoi, prin preocupările mele genealogice, am aflat că era vorba chiar de o familie boierească de obârşie sud-dunăreană, probabil macedo-română, stabilită în judeţul Olt, care fusese cercetată de istoricul I. Ionaşcu (vezi cartea sa Biserici, chipuri şi documente din Olt, 1934) şi mai de curând de către Alexandru V. Perietzianu-Buzău. în primele generaţii purtaseră numele "Bălan", ulterior porecla lui "Costea cel negru" devenind nume de familie. Originea strămoşilor oscilează între localitatea epirotă Negades de la nord de Iannina (Grecia) şi insula Itaca, aflată în apropiere. Veniţi în }ara Românească, strămoşii Caracostea au făcut avere, arendând şi exploatând moşii. Au practicat comerţul cu succes şi au primit şi ranguri boiereşti. în centrul oraşului Slatina există şi astăzi - veritabilă bijuterie arhitectonică în stil francez - o casă reprezentativă, ridicată la începutul secolului XX, fostă în proprietatea familiei.
Profesorul Dimitrie Caracostea era fiul magistratului Nicolae Caracostea, al cărui frate, Mihalache Caracostea, căsătorit cu Constanţa Dristorian, a avut trei copii: Alexandru, medic, căsătorit cu o franţuzoaică din localitatea Méréville (de la sud de Paris, în regiunea Beauce), Grigore - căsătorit cu Ella Nenişor, nepoată de soră a lui Nicolae Titulescu - şi o fiică, Margareta, măritată cu un diplomat francez pe nume Baillavoine. Philippe Caracostea s-a născut în 1925 la Méréville, ca fiu al lui Alexandru Caracostea şi având, aşadar, după mamă ascendenţă franceză. A urmat cursurile colegiului Stanislas - reputatul liceu parizian al elitelor la care fuseseră elevi şi unii români înstăriţi -, după care a urmat Ecole des Beaux-Arts şi Académie de la France Chaumiere. A urmat un tur al lumii, în cadrul căruia a fost - pe urmele marelui Gauguin - şi în Tahiti. Activitatea de pictor a lui Philippe Caracostea a îmbrăţişat întreaga perioadă de după cel de-al doilea război mondial, fiind punctată de expoziţii la Paris, New York, Köln, Bruxelles, Orléans ş.a. A făcut parte din ceea ce s-a numit "şcoala de la Paris", fiind un artist omologat de istoriografia franceză de artă (Guy Vignolet, La Jeune Peinture 1941-1961, Paris, 1985, p. 131; Lydia Harambourg, L^Ecole de Paris 1945-1965. Dictionnaire des peintres, Neuchâtel, 1993, pp. 85-86).
Pictura lui Philippe Caracostea pledează parcă pentru întoarcerea la culoare şi la formele descifrabile. După furtunile contestatoare ale tuturor "-ismelor", care bântuiseră tocmai în Franţa cu frenezie maximă, era vorba de o revenire la esteticul obţinut prin meşteşugul picturii. Atracţia pentru combinaţia culorilor să fi fost oare un act de curaj în atmosfera dominantă a non-figurativului sau poate o concesie în faţa vandabiliţii sau amândouă? Tablourilor lui Philippe Caracostea nu li s-ar potrivi neapărat epitetul de "cuminţi", pentru că se citeşte în ele o tensiune interioară. Nu-i mai puţin adevărat că fiecare cm2 de pânză pare calculat, umplut cu culoare în mod foarte metodic; este o pictură în care se vede travaliul şi care răspunde definiţiei larg răspândite a acestei arte. Dar şi aşa stând lucrurile, dacă unul dintre scopurile picturii este acela de a fi o "marfă", de a fi vândută - şi pictura lui Philippe Caracostea pare a răspunde cu brio acestui deziderat -, aceasta nu înseamnă că ea nu poate fi admirată. întrebarea este în fond foarte generală: cum poate fi conciliată arta - prin esenţa ei ruptă de tranzacţia de vânzare-cumpărare - cu economia de piaţă? Cui trebuie să placă tabloul, artistului sau mai mult cumpărătorului? Pe cine trebuie
să-l reflecte el? Pericolul este foarte mare ca arta să se transforme într-un instrument de satisfacere a unor plăceri, vizuale în cazul picturii. Ea trebuie să placă pentru a fi cumpărată. Nu mi se pare că pictura lui Philippe Caracostea scapă acestei primejdii, ci dimpotrivă, răspunde exact aşteptărilor unui public poate obosit de avangardisme şi doritor să-şi decoreze interioarele. Şi totuşi Van Gogh nu a vândut decât un singur tablou în timpul vieţii...
Temele sunt variate: peisaje, scene de concert, flori, imagini din pădure. în expoziţia din ianuarie 1995 lipseau cu desăvârşire portretele. Explicaţia ar putea rezida chiar în lipsa de vandabilitate a portretelor, care interesează fatalmente un public foarte redus, în vreme ce subiecte de altă natură sunt - s-o spunem pe şleau - aducătoare de bani.
Să nu fim însă excesiv de critici! Opera lui Philippe Caracostea prezintă un interes real şi pentru a-l înţelege, putem face apel la scriitoarea Genevieve Dormann, autoarea textului din catalogul pictorului, în care originea românească a tatălui este de altfel amintită: "Fiecare creaţie a lui Cara Costea şconform ortografiei numelui de artistţ conjugă un desen riguros cu o materie carnală care nu datorează nimic întâmplării şi se însufleţeşte de culori care fac să freamete, să fiarbă sau să cânte pânzele sale precum sângele unei emoţii transfigurează un chip şi fac să bată inima./ Acest aliaj de rigoare şi de baroc, de senzualitate ţinută în frâu de o construcţie stăpânită, seamănă acestui pictor, născut în timpul Ťanilor nebuniť şŤles années follesťţ, dintr-un tată român şi dintr-o mamă din regiunea Beauce: arta lui Cara Costea e făcută din elanuri levantine şi din clasicism" (în original în limba franceză, aici traducerea mea). Pictura este explicată prin prisma originii sale, ceea ce ar putea fi în bună măsură relevant. Scriitoarea se referea la un amestec de "francitate" - fără a folosi acest cuvânt - şi de elemente "orientale". Ar merita însă scoasă în evidenţă şi asemănarea dintre pictura lui Philippe Caracostea şi arta românească interbelică, ea însăşi atât de puternic influenţată de pictura franceză. Cu adevărat, acest pictor de obârşie românească după tată, născut şi crescut însă în ţara pentru care România nutrea atât de multă afecţiune în trecut, are certe afinităţi cu mult mai vârstnicii Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu şi cu mulţi alţi maeştri români dintre cele două războaie a căror pictură însă nu ştiu în ce măsură a cunoscut-o. Scriu aceasta pentru că Philippe Caracostea pare a fi fost cu totul rupt de mediul românesc. De altfel, recent apărutul dicţionar al artiştilor români din exil al lui Ionel Jianu (ş.a.), ca şi dicţionarul intelectualilor români din exil publicat de Academia Româno-Americană nu îl menţionează. Nici multe alte lucrări privitoare la exilul românesc din Occident nu îl amintesc.
La întrebarea "cui aparţine Philippe Caracostea, culturii franceze sau celei româneşti?", răspunsul este fără echivoc. Nu e în rândurile de faţă, aşa cum s-ar putea crede, dorinţa "provincială" de a-l anexa pe pictor: "încă un artist român stabilit la Paris!" Meritele artei lui - în care poate că totuşi ereditatea românească a jucat un anumit rol, de ce nu? - fac din el un artist care ar trebui cunoscut în ţara de origine a familiei lui, acolo unde numele "Caracostea" înseamnă ceva.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara