Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Un pas către redresarea baletului Operei de Liana Tugearu


În anii '60 - '70 ai secolului trecut, Baletul Operei Naţionale Bucureşti avea 120 de dansatori şi trei coregrafi, Oleg Danovski, Tilde Urseanu şi Vasile Marcu, fiecare dintre ei montând în fiecare stagiune câte o premieră. Repertoriul Operei cuprindea circa douăzeci de spectacole de dans, câteva dintre ele fiind şi de inspiraţie românească: Călin, file de poveste, Domnişoara Nastasia, Masa tăcerii şi Coloana infinită etc Au urmat în anii '80 - '90 alţi coregrafi, printre care Alexa Mezincescu, Doina Andronache, Mihaela Atanasiu, Ioan Tugearu şi repertoriul s-a îmbogăţit cu noi creaţii, unele clasice altele neoclasico-moderne, din creaţia universală sau, din nou, de inspiraţie românească, unele fiind premiere absolute, creaţii integrale de autor. Treptat, în timp, configuraţia acestui mare şi important compartiment al Operei bucureştene, cu creaţii independente, dar şi cu participări la divertismentele din opere, a suferit o serie de transformări care l-au dezavantajat. În prezent el nu mai are decât circa 60 de dansatori - solişti, ansamblu, maeştri de studii şi maeştri corepetitori - şi nici un coregraf angajat. Odată cu plecarea lui Oleg Danovski şi decesul lui Tilde Urseanu şi Vasile Marcu, posturile de coregrafi au fost desfiinţate, iar toţi cei care au montat ulterior, cu excepţia Mihaelei Atanasiu venită din afară, erau solişti ai Operei şi nu primeau drepturi de autor. În aceleaşi condiţii a început să monteze în anii '2000 şi Mihai Babuşka. Dacă în momentele ei de maximă dezvoltare compania de balet a Operei făcea anual turnee, fiind socotită una dintre cele mai bune trupe europene, turneele s-au rărit şi ele treptat, până la dispariţia lor, în mod straniu tocmai acum într-o epocă a deschiderilor culturale. Tot treptat, premierele s-au redus la una singură pe o stagiune, cu coregrafi din compania Operei, tot fără drepturi de autor, sau cu invitaţi din afară, precum Gelu Barbu, Gigi Căciuleanu, sau Gheorghe Iancu, iar repertoriul s-a diminuat, până la a ajunge, în ultima stagiune, sub conducerea aceluiaşi Gheorghe Iancu, la trei sau patru titluri.

Un prim pas către reîmbogăţirea repertoriului pierdut al Baletului Operei îl constituie repunerea în scenă a unei piese care face parte din repertoriul tuturor marilor companii de balet, arhetip al baletelor romantice, Giselle, de Adolphe Adam, pe un libret de Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges şi Théophile Gautier. Pe scena bucureşteană baletul a fost montat prima oară de Vasile Marcu şi remontat în regia şi adaptarea coregrafică a lui Mihai Babuşka, după varianta clasică datorată lui Jean Coralli, Jules Perrot şi Marius Petipa. Cu acest balet, şi având-o ca invitată în rolul principal pe Alina Cojocaru, trupa Operei bucureştene repurtase un frumos succes la Madrid, aşa cum a relatat în paginile României literare Gelu Barbu, fapt petrecut însă înainte ca baletul să fie scos din repertoriu de Gheorghe Iancu -, căci una din tendinţele generalizate la români este aceea că oricine ajunge într-o funcţie să anuleze orice lucrare anterioară, indiferent de valoarea ei, numai pentru că este făcută de altcineva. Revenind însă la spectacolul în discuţie, remontarea unei piese clasice de dans se poate face fie respectând întocmai coregrafia, precum în cazul actului doi din Lacul lebedelor sau actului doi din Giselle, socotite capodopere, fie regândind libretul prin adaptarea lui la modernitate şi reconcepând integral coregrafia, cum a făcut, chiar în cazul baletului Giselle, coregraful suedez Mats Ek. La finalul primului act tânăra ţărăncuţă Giselle, înşelată în dragostea ei, înnebuneşte, dar în varianta lui Mats Ek nu moare, aşa că actul doi nu se mai petrece in lumea ielelor, ci într-un ospiciu, unde vin să o vadă Albert, cel vinovat de rătăcirea ei, şi Hans care o iubea demult. Dincolo de valoarea coregrafiei în sine, ceea ce mai atrage în mod deosebit atenţia în montarea suedeză este faptul că muzica romantică face casă bună şi cu noua coregrafie modernă. Calea aleasă de Mihai Babuşka este însă cea a respectării, în mare, a coregrafiei originale, cu mici intervenţii, unele benefice în primul act, altele mai greu de acceptat, tocmai în actul doi, a cărui poezie romantică se cere integral respectată, în varianta unei montări clasice. În primul act, puţin obositor la început din cauza excesului de pantomimă neconvertită în dans, ponderea pe care a căpătat-o partitura coregrafică a lui Hans, care nu doar trece de câteva ori prin scenă, ci şi dansează alături de ceilalţi săteni, este bine venită şi logică, deoarece din aceea lume a satului făcea şi el parte. Numai că interpretul acestui rol, Alin Gheorghiu, care a realizat roluri remarcabile în ultimele două montări ale Baletului Operei, realizate de Gheorghe Iancu, respectiv în Lacul lebedelor şi în Femei, de astă dată a îngroşat linia rolului, dincolo de firesc. La polul opus, Ovidiu Matei Iancu, în rolul lui Albert, potrivit situat în nota rolului din primul act, a fost complet alb ca interpretare în actul al doilea, deloc tulburat de lumea fantastică a nălucilor în care a intrat fără voie şi nici de apariţiile fantomatice ale Gisellei, dar strălucind, ca de obicei, în momentele când avea de dansat variaţiile clasice în care întotdeauna este fără cusur. Cu ambii interpreţi masculini, regizorul spectacolului mai are de lucru. Alţi doi solişti, din pas de deux- ul primului act, tânăra Andra Ionete şi experimentatul Vlad Toader, la premieră nu au fost în cea mai bună formă, fapt care se poate uşor îndrepta pe parcurs, după cum Laura Blică-Toader, care are ca linie şi prestanţă toate datele cerute de rolul Myrthei, regina ielelor, mai poate adăuga treptat un plus de fermitate gestului. Alături de toţi soliştii, ansamblul de balet al Operei a evoluat cu aplomb şi vioiciune în dansurile primului act şi cu fluiditatea şi rafinamentul necesare actului doi.

Dar întregul spectacol este centrat în jurul personajului care i-a dat şi numele, Giselle, a cărei dragoste pentru Albert trece dincolo de marginile firii, apărându-i viaţa şi de dincolo de mormânt. Interpreta acestui rol, Anastasia Kolegova, din Rusia, a fost una dintre cele suave şi sensibile interprete pe care le-am văzut pe parcursul anilor în acest rol - impecabilă ca stil, impresionantă ca trăire interioară, dar cu măsura potrivită. În domeniul dansului clasic Şcoala rusă se menţine la acelaşi nivel înalt. Şi, pentru a măsura distanţa care desparte momentul inaugural al acestui spectacol (1841) de linia sa actuală, alături de o imagine a Anastasiei Kolegova din spectacolul bucureştean, reproducem şi o gravură de epocă cu o imagine din baletul Giselle, care, pentru un ochi familiarizat cu formele dansului clasic, dovedeşte că şi acesta a cunoscut o transformare în timp, amprenta conservată până astăzi datorându-se lui Marius Petipa ( ultima variantă 1899). Şi mai dăm tiparului şi o altă fotografie, care are o anumită semnificaţie în istoria dansului din România. Este o frumoasă fotografie a lui Serge Lifar, în Giselle, actul doi, cu următoarea dedicaţie: " Au Corps de Ballet et les Etoiles du Theatre National de Bucarest. En amical souvenir de Paris, Serge Lifar" Şi în dreapta imaginii: "Paris, 1965, Albert de Giselle, 1932 - 1956, a l'Opera de Paris". Baletul Operei Române din Bucureşti a primit fotografia de la această mare personalitate a baletului secolului XX, cu prilejul participării companiei la cea de-a treia ediţie a Festivalului Internaţional de Dans de la Paris, din 1965, ediţie în care Magdalena Popa a luat Premiul de interpretare pentru rolul titular din Giselle, iar spectacolul de balet creat de Stere Popescu pe Ciocanul fără stăpân de Pierre Boulez, prima interpretare coregrafică a acestei partituri şi deci o premieră mondială, a stârnit la Paris o vâlvă comparabilă cu cea declanşată în 1913, de Le Sacre du Printemps, a lui Stravinski , în coregrafia lui Nijinski. Dar la Bucureşti, pentru că Stere Popescu a rămas în străinătate, iar vâlva creată în jurul spectacolului nu a fost înţeleasă, după o şedinţă " demascatoare" directorul Operei, Mihai Brediceanu, a trebuit să îşi dea demisia, în timp ce primea de la Jean Robin, directorul Festivalului Internaţional de Dans de la Paris, o scrisoare de felicitare, în special pentru Ciocanul fără stăpân. " Je vous remerçie d'avoir, en apportant ce ballet, voulu honorer la France et ainsi avoir donné plus d'eclat a votre participation au Festival".

" De-aşa vremi se'nvredniciră cronicarii şi rapsozii..." Dar ce facem noi astăzi, pentru a putea repune deplin pe picioare Baletul Operei Naţionale Bucureşti? Pasul făcut prin remontarea baletului Giselle este bine venit, dacă va fi urmat şi de alte montări, unele clasice, care întreţin compania într-o formă bună, dar şi altele originale, prin care să fie pusă în valoare capacitatea de creaţie autohtonă. Prea multă vrajbă a domnit şi domneşte încă în sânul acestei companii, unde dragostea de dans este undeva pe ultimul loc. Noul coordonator al acestui compartiment (conducerea Operei se fereşte ca de foc de termenul de Director al Baletului, care se foloseşte în toată lumea), este Simona Şomăcescu, căreia îi dorim - cum o făceam cu un an în urmă şi cu Gheorghe Iancu - să scoată din amorţire toate capacităţile creatoare care există şi să redea Baletului Operei bucureştene prestigiul de altădată.