Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Un om de bronz: Iuliu Maniu de Pavel Şuşară





Este bine cunoscut faptul, si asta nu de azi, de ieri, că arta noastră monumentală este stăpînită de un sindrom căruia dacă îi spunem dezordine, încă n-am spus nimic. Cele mai grele desertăciuni, cele mai naive utopii, cele mai lacome chimire, cele mai rafinate linguseli, cele mai desăntate avînturi propagandistice si cele mai crispate dorinte de putere se întîlnesc - si se consolidează reciproc - aici. Nu există formatiune politică, organizatie cu pretentii reprezentative sau domeniu al vietii publice, mai mult sau mai putin militarizat, care să nu se simtă obligate de a negocia cu vesnicia prin cîte un măret insemn statuar. ăn cele mai multe cazuri amatorismul si aroganta merg mînă în mînă cu gradul de autoritate , cu gradul, în general, fie el MAPN sau MI, si cu un cult primitiv al eroilor, al eroilor consacrati si ca sfinti sau al acelora suspectati că ar putea deveni cîndva ori una, ori alta. Iesiti aproape cu totul din contemporaneitate, anesteziati de contemplatia narcisiacă a unui trecut permanent reconditionat în cheie exemplară, nu facem altceva decît să recuperăm, derizoriu si mimetic, ce n-am reusit si nici n-am fost în stare să facem la vremea potrivită. Tot felul de organizatii, zise civice, în numele cărora semnează nenumărati colonei si generali care si-au mutat lupta de pe frontul muncilor agricole pe frontul înalt al constructiei simbolice, s-au hotărît subit să-i ocrotescă mistic pe Mihai Viteazul, pe Mircea cel Bătrîn - căruia Ceausescu îi zicea cel Mare -, pe Bogdan Vodă, pe Mihai Eminescu etc., iar lista poate fi consultată, pentru amănunte, în cartea de istorie pentru ciclul gimnazial. Singura structură, si ea cvasimilitarizată, care nu face statui pentru că nu-i stă în dogmă si în caracter, este biserica. ănsă chiar dacă ar avea slobod si la statuie, ea nu prea este disponibilă acum doar pentru hălci de vesnicie fiindcă tocmai se ocupă intensiv cu vesnicia întreagă, adicătelea cu Casa Ortodoxă a Poporului, pe numele ei Catedrala Mîntuirii Neamului. Dar si în conditiile acestea ea este, în felul ei, prezentă si pe lîngă statui; pentru că acolo unde pune comanditarul gradul, trupetul solda, primăria spatiul si sculptorul botul, soborul pune busuiocul si livrează norisori de tămîie si imponderabile ceturi autarhiste. Născut militar si crestin, după cum arată sondajele, sponsor si detinător de spatii publice, după cum se poate observa la fata locului, românul se trezeste acum o biată făptură (oarecum animată) în mijlocul unui popor implacabil de statui. ăn aceste conditii, Comisia pentru Artă Monumentală a Ministerului Culturii nu mai este decît un fel de scoală de retorică unde se tin discursuri, se emit păreri si se contabilizează tot felul de supărări si scrisori, pline de indicatii si de sfaturi dojenitoare, venite din partea reprezentantilor acelorasi organizatii civice care nu omit să-si treacă în clar, înaintea numelui, si cinstitul grad de colonel ori de general. ăntr-o asemenea halucinantă aventură a statuarului românesc de astăzi, dacă mai apare cîte o lucrare ca acelea semnate de Ion Nicodim, Paul Neagu sau Mihai Buculei, care, departe de a fi capodopere, se apropie, totusi, firesc de o viziune contemporană asupra ideii de statuar, faptul trebuie consemnat ca o întîmplare iesită din comun. Si o asemenea întîmplare chiar s-a peterecut de curînd.
Concursul pentru realizarea unui monument Iuliu Maniu, lansat cu cîtiva ani în urmă de PNTCD, care a fost cîstigat de sculptorul Mircea Spătaru, s-a finalizat prin amplasarea, pe 1 decembrie l998, a statuii. Asezată într-un loc foarte sensibil, atît din punct de vedere moral, cît si dintr-unul strict ambiental, în Piata Revolutiei, vis-a-vis de biserica Kretzulescu, lucrarea lui Spătaru are cîteva calităti remarcabile: mai întîi ea renuntă la cliseele reprezentării de tip eroic, la acele ifose megalomane care distrug, încă din faza de machetă, orice sîmbure de autenticitate si de viată. ăn al doilea rînd, viziunea artistului este una de tip sintetic si ea împacă, fără nici un fel de efort, natura documentar-istorică, psihologică si morală a unui personaj real, un adevărat mit al PNTCD-ului si al întregii noastre vieti politice interbelice, cu o stilistică vie si cu o conceptie modernă despre statuar care nu introduce confuzie între reprezentare si obiectul reprezentat. ănfătisat ca o figură umană asezată pe soclu, personajul lui Spătaru este compus strict din trei niveluri expresive si stilistice care sînt, în acelasi timp, si trei modalităti de abordare volumetrică a lucrării: primul este acela al capului - realist, sever si hieratic -, al doilea, acela al bustului si al mîinilor, are cea mai dinamică retorică plastică si gestuală, concentrînd, în acelasi timp, si cele mai puternice tensiuni. Construit prin cumul, recuperat prin asamblare, bustul, echivalentul segmentului vital din ansamblul anatomic, este si imaginea morală a asezării în istorie, a impactului destructurant cu o imanentă devastatoare, dar si semnul indiscutabil că Mircea Spătaru este format solid la scoala ceramicii. Al treilea registru, cel inferior, al membrelor, este fragil volumetric si modelat cu o acuratete aproape calofilă. Aici se stochează întreaga demnitate a materiei, luciul ei incoruptibil si o anumită suficientă a propriei sale existente. Traduse într-un registru simbolic, cele trei niveluri plastice echivalează cu cele trei planuri mari ale existentei: glacialitatea capului sugerează spiritul care nu poate fi alterat, frămîntarea si parcelarea bustului trimit către fragilitatea biologică si către vulnerabilitatea naturii umane, iar acuratetea modelajului si finisajul materiei din registrul inferior rememorează prezenta imediată în lume, statutul social si nobletea firească a personajului. Armonizînd cu multă subtilitate caracteristicile generale si particulare ale unui personaj istoric bine cunoscut cu exigentele formale si stilistice ale statuarului modern, Mircea Spătaru a reusit să ofere un personaj credibil, tragic si demn, dar si un monument convingător, bine stăpînit compozitional si expresiv, cu o structură coerentă, unitară si fără agresivităti plastice nejustificate.


P.S. Aflu din Nr. 9-10 /l999 al revistei Contrapunct (pag. 37, textul Reporteri fără frontiere, semnat de Dan Perjovschi) de o anume ,,îngrijorare" pe care mi-as fi exprimat-o, în România literară, privind internationalizarea limbajelor artistice în cadrul Bienalei de la Venetia. Cum o asemenea îngrijorare contine, după cum denotă contextul, un aprioric mauvais goût si dovedeste o flagrantă priponire sub orizonturi estetice mumificate, mă grăbesc să fac cîteva precizări: mai întîi, recunosc explicit că sînt îngrijorat. ănsă nu internationalizarea limbajelor mă îngrijorează - acest proces este legitim si el trebuie exploatat inteligent, iar nu deplîns - , ci superficialitatea comunicării, informatia în grabă si confectionarea, de dragul demonstratiei, a unor atitudini de care tocmai vrei să te desolidarizezi pentru a da credibilitate propriilor asertiuni. Dacă Perjovschi ar fi citit asa cum se cuvine textul meu, adică l-ar fi citit cu ochiul si nu cu urechea, ar fi constatat că eu nu făceam acolo decît să observ un fenomen si să-l exprim, oarecum, inteligibil ( desi, trebuie să recunosc, această ultimă intentie nu mi-a reusit în toate cazurile). Remarcam acolo un paradox si atît. Tradus, el ar suna cam asa: dacă în lumea civilizată de astăzi filosofia si practica politică afirmă dreptul la diferentă, ocrotesc specificitatea si proiectează constructii sprijinite pe diversitate, limbajele simbolice aspiră, dimpotrivă, spre integrare si ecumenism, spre un fel de esperanto artistic. Iar acestei banale observatii nu îi asociam nici cel mai palid frison.
ănsă nu cumva, doamne fereste, mă întreb eu din nou si chiar că încep să mă îngrijorez de-a binelea, spaima este a lui Perjovschi însusi, mînată de cine stie ce nelinisti si bănuieli obscure, si el nu face acum decît un transfer, usor de localizat psihanalitic, dintr-o nevoie elementară de exorcizare? Dacă e asa, discutia devine mult mai complicată si ea trebuie luată de la capăt, iar dacă la mijloc nu-i decît o lectură grăbită si fortată, asa cum pare la prima vedere, atunci rămîne cum am stabilit.