Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Un neamţ ne-ar putea face glorioşi la Roma de Petre Tănăsoaica

Scriitorul Florin Toma, redactor al „Vieţii româneş ti”, mi-a livrat, în urmă cu o săptămână, informaţia că, în luna octombrie, va fi la Academia di Romania, o expoziţie „di granda”, cum se exprimă acesta, a sculptorului Otto Kruch.

Născut şi şcolit în România – la Cluj, unde a fost şi lector al Universităţii de Artă –, acesta a migrat, în Germania, odată cu familia sa, în căutarea, fireşte, a unui trai mai bun, dar şi a unei recunoaşteri, bănuim, internaţionale. Nu cred să fie el primul care a făcut acest lucru, după ’89, dar drumul artiştilor clujeni, către spaţiul german, este deja binecunoscut, iar unii dintre ei au şi avut norocul să cunoască un traseu de exprimare, cum este cazul lui Adrian Ghenie, care i-a şi scos, fireşte, din rând, aducându-i în prim-planul vieţii artistice mondiale, în vârful topurilor.

Nu mă pot pronunţa asupra destinului artistic al lui Nicholaus-Otto Kruch, după numele său întreg, deşi citesc, în catalogul trimis de Florin Toma, o listă întreagă de participări ale acestuia la expoziţii din Occident, din care rezultă şi că o serie de lucrări ale sale se află în diverse colecţii particulare. Cele mai interesante lucruri, însă, despre acest personaj, le citesc pe contul său de Facebook, unde descopăr mai ales că, în mare parte, prietenii săi de pe reţea sunt tot cei din România, iar limbajul, uneori frust, în care acesta se exprimă, ascunde o sensibilitate ultragiată cândva, nu atât în spaţiul intimităţii familiale, cât mai ales în cel social, de unde provine, de până în 1989 şi ale cărui tare, într-un succedaneu aproape nepermis, se relevează ca adevăruri dureroase şi astăzi.

E un personaj acid, însă, care îşi foloseşte experienţa, inspirat de cele mai multe ori, din secvenţe cu care vrea să se lege conceptual artei celor mai tineri, apelând, bineînţeles, la instrumentele unei Modernităţi ce se revendică, încă destul de puternic, în peisajul contemporan. Iată, un context, în acest sens, de obiecte expuse ce exprimă foarte exact tot ce am spus până aici: o muscă aproape reală parazitează, cu geniala sa prezenţă, obrazul unui personaj istoric, un obiect, ce pare să fi fost cândva un fier de călcat, presează pâinea pe platoul improvizat al unui aragaz, o menghină închide sau cel puţin încearcă, sub presiune, o gură senzuală. Sunt multe situaţii de acest fel, dar nu aici cred că autorul îşi exprimă originalitatea inconturnabilă, mereu tuşată de o notă sarcastică, făcându-le memorabile, ci în bronzurile pe care le execută cu o acurateţe demnă de invidiat. De altfel, expoziţia sa de la Roma poartă chiar titlul acesta: La Memoria del Bronzo. Pentru că nu le am sub ochi şi scriu acest text după filmele postate pe Facebook şi din cartolina expoziţiei, este posibil să mă înşel în anumite privinţe asupra unor lucrări. Însă, prima sugestie, care mi-a venit în minte, în momentul în care am văzut catalogul, a fost aceea că alegerea Academiei din Roma, care se învecinează cu Villa Giulia, unde este adăpostit Muzeul de Artă Etruscă, este locul cel mai nimerit în care Otto Kruch îşi putea reuni lucrările sale de bonz. O serie de piese, precum un tors, un fragment de bust, atinse de constanţa unei incompletitudini căutate, par scoase dintr-un sit arheologic străvechi şi au trebuit să suporte presiunea tonelor de pământ, dar şi de timp, accentuându-le dramatic efortul materializării, par rudele muzeului de alături. Nu ştiu, deci, care sunt dimensiunile lucrărilor, dar intuiesc că sunt lucrări de mici dimensiuni, cu excepţia evidentă a unui planşeu uriaş de bronz, în care se dezvăluie o scenă biblică, amintind ea însăşi de secvenţe ale unor pasaje din Ghiberti, de exemplu, din epoca Renaşterii. Lucrarea originală a fost donată unui muzeu din Ravena, iar altele au intrat în colecţia Centrului Dante, din acelaşi oraş, dacă nu cumva săvârşesc o eroare, deoarece memoria mea nu le poate identifica acum din singura călătorie pe care am făcut-o aici. Am identificat deja câteva lucrări, care îl fac vecin pe Otto Kruch cu personaje celebre ale artei universale, iar drumul nu se sfârşeşte aici, pentru că identific un traseu cu pasaje recognoscibile care-l aproprie mereu de contemporaneitate. Repet încă o dată afirmaţia că alegerea locului expoziţional, la Academia di Romania, din Roma, a fost una mai mult decât inspirată. Peste drum de aceasta se află Muzeul de Artă Contemporană al Italiei, unde se găsesc lucrări ale celor mai importanţi artişti contemporani din arta europeană şi din Peninsulă. Nu spun că a fost inspirat Otto Kruch de celebra cvadrigă a lui Giacometti, dar o serie de lucrări par să vină din zona unui schematism figurat ca şi la acesta, ca formă de exprimare, dar ca şi motiv narativ. E limpede, însă, că pe altă stare rulează discursul său plastic. Nu presiunea timpului muşcă din personajele acestuia, ci violenţa unei agresiuni pure, din bătălie. Nu mai vorbim, aici,la artistul nostru, de singurătate ca formă a supravieţuirii în faţa neantului vieţii, ci a unei suferinţe victorioase, erodată, totuşi, ca şi la acesta, de o aşteptare concisă.

Acel cal sfârtecat, ce pare să fi fost ales ca emblemă pe afişul evenimentului, nu e căzut definitiv şi nu pare să-şi primească moartea altfel decât cu semeţie. E o ipostază aici, de concurenţă a realităţii cu realitatea artei, în care lucrarea artistului o înlocuieşte pe prima, cu o subtilitate ce nu lasă loc ambiguităţii, eliberând-o de timpul devorator, chiar dacă acesta muşcă vârtos din carnea de bronz a animalului. Reconstituirea unei lumi fabuloase ar putea părea un gest de asumare a unei realităţi suprarealiste, dacă, în concreteţea lor, lucrările nu ar avea suport mitologic. Vă amintiţi, desigur, celebra scenă – ajunsă până la noi – în care Alexandru Cel Mare este în mijlocul furtunii unei bătălii, ce poate fi, iată, personajul fără cap, dintr-o scenă imaginată de Otto Kruch! În altă parte, braţele lui Orfeu au fost, la rândul lor, înghiţite de timp, rămânându-i doar palmele, ale căror degete duc mai departe cântecul. Unui rinocer îi creşte un copac din grumaz, iar de sub oxizii care macină placa de cupru, autorul nu scoate decât senzualitatea unor fragmente de trup feminin. Am fotografiat, deci, ipostaze care parcurg cu subtilitate o evoluţie a artei sculpturii ce nu şi-a pierdut, iată, vitalitatea şi se poate folosi, încă, de instrumentele cucerite de-a lungul evoluţiei sale, până în contemporaneitate. Cel mai important salt, însă, îl face în timpul curent Otto Kruch, când realizează o serie de portrete, pe care le desfigurează intenţionat. Mai matur cu 20 de ani decât Adrian Ghenie, el procedează la fel ca acesta în portretistica sa şi nu cred că prin contagiune, atunci când, în loc să ne dea un portret ideal sau realist, cu un gest de supremă autoritate aşază, pe chipul personajelor, o violentă acţiune, ca şi când fracţiunile acelei intervenţii ar concentra, în acel moment, toată puterea distructivă exercitată, într-un final, de timp.

Dacă Institutul Cultural Român, care este, înţeleg, iniţiatorul acestui eveniment din Roma, ar putea să mobilizeze, pentru vernisaj, organismele de resort ale Capitalei italiene, am absoluta convingere că Otto Kruch ar putea să fie o mare revelaţie pentru arta europeană. Şi nu cred că se poate ascunde în spatele lipsei de fonduri, pentru acest eveniment, din moment ce şi l-a propus într-una dintre cele mai capricioase capitale în receptarea artiştilor străini. Cinstit vorbind, nu i-aş recomanda în nici un fel artistului să ajungă la expoziţie numai cu o biată cartolină. Tipărirea catalogului în timp util şi difuzarea acestuia în mediile culturale din Roma, ar putea asigura, el singur, un ecou mai mult decât rezonabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara