Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Un început la care am renunțat de Gellu Dorian

Știu , desigur că știu, că n-ar trebui să încep așa, că m-aș fi putut naște (așa cum m-aș fi putut fi născut) din miliarde și miliarde de perechi în alte mii și mii de locuri din lumea aceasta, dar m-am născut, dintr-o întîmplare fericită pentru viața mamei, la Târgnord, cum îi spuneam orașului nostru, așa cum, negreșit puteam să mă fi născut în oricare altă parte din țară sau din lume, din doi oameni simpli, cum, zău așa, aș fi putut să vin pe lume din doi oameni bogați, nu neapărat împărați, regi sau ayatolahi, bașcani sau miliardari din America, ci măcar ca învățătorii Negureanu, care nu au reușit să-i țină la școală pe părinții mei mai mult de patru clase, că era multă treabă, iar războiul se apropia, cu un du-te vino, ba cu nemții împotriva sovieticilor, ba cu armata roșie, salvatoare, împotriva nemților, încît, bunicul a dispărut pe front, iar tata, la doar optsprezece ani, era luat prizonier și dus la Kiev și ascuns cinci ani în catacombele acestuia, trecînd, pînă acolo, cu încă alte sute de prizonieri, prin aula Universității din Iași, transformată în lagăr facultativ, deși ar fi putut pleca la Berlin să se instruiască la una din școlile de acolo, nu ca militar, ci ca bucătar, apoi, ambițios cum m-a lăsat și pe mine pe lume, ar fi ajuns filosof, pentru că nu am cunoscut om mai tăcut ca el, mai ales cînd venea vorba de lagărul în care a zăcut vreo cinci ani, lă- sînd-o pe mama să aștepte pînă cînd, într-o toamnă, prin septembrie, întorcîndu-se din lagăr, a găsit-o așteptîndu-l cu batista lăsată de el ca legămînt în mînă, încît bunica Maria, Borfotinoaia, văduvă, nu a mai avut ce face și le-a tocmit nași pe chiaburii Irimescu, scăpați de urgia bolșevică, și, ca nunta să fie cu alai, le-a arvunit bontași de primă clasă, urcîndu-l pe tata, slab ca un țîr, față de omul masiv de mai tîrziu, murind la doar cincizeci și șase de ani neîmpliniți, de ziua arhanghelilor Mihail și Gavril, pe calul roib rămas de la bunicul, fost primar liberal, ca mire, pregătit pentru o căsnicie cum ei nu i-a reușit, deși cu Gheorghe, frate geamăn cu Petru, mort de copil, soț al ei a născut patru copii, cum de altfel și tata cu mama au avut, printre care și pe mine, al treilea, deși tot timpul la locul meu, niciodată de găsit acolo, pentru că mai mereu doream să fiu peste tot, fie în pădure, dar în același timp, după sobă cu Biblia în mână, fie la mănăstire, la grădiniță, dar în același timp printre pernele de pe pat sau căutîndu-le, cu degetele mele, ca niște fuse, cu unghiile moi, mamei sau bunicii Maria, în cap, că se spălau cu apă limpede de leșie și săpun din untură de porc topită în natră și le mînca pielea de credeau că au păduchi, și zău, nu vă mint, nu am văzut, printre firele de păr, negre ale mamei, albe ale bunicii, niciodată vreun păduche sau măcar lindeni, deși îmi plesneau unghiile cînd simulam uciderea acestora între ele, apăsînd cu buricele degetelor pielea moale a capului, iar ele, de plăcere, ațipeau, gata să cadă, mama de pe scaunul cu spetează pe care stătea și cosea la mașină, bunica de pe marginea patului, pe care se așeza sforăind ca o pisică, fie la școală, dar și prin grădină la treabă, fie la film, dar și în pat, la somn, că, deși nu eram acasă, cînd întreba tata, mama știa să mă acopere și mă găsea numai atunci cînd soseam pe nesimțite de pe unde plecasem, că, dintre toți, tata mi-a dat mie în grijă, ani în șir, taurii pe care-i ducea toamna la tîrg la abator, pentru a face bani pentru sărbători, cînd îi plăcea să nu ne lipsească nimic de pe masă, și asta pînă cînd am plecat și eu la școli, mai departe, pe la Cîmpulung, unde am cunoscut un alt fel de lume, pe care nici acum nu cred că am așezat-o acolo, în memoria mea, cum trebuie. Da, desigur, știu, zău așa că știu, că nu așa trebuia să încep, că nu văd ce v-ar interesa pe dumneavoastră toate nimicurile astea, pentru că fiecare, nu-i așa, are o poveste a lui, însă nu povestea mea vreau să vo spun aici, că nici măcar nu eu sunt cel care vă povestește, ci altcineva, mult mai prezent peste tot decît mine, dar care m-a ales pe mine să vă spun cele ce urmează, simplu, fără să complic lucrurile, așa cum am făcut în alte cărți. Ești uneori, cînd nu te lasă gura să taci sau mîna să scrii, tentat să complici un pic situațiile pe care vrei să le redai, fie că scrii o carte, fie că vrei să-i povestești cuiva o întîmplare. Mie, zău așa, acum sunt convins că o să mă credeți, îmi place să amestec lucrurile, dar, în final, să le fac clare, ușor de înțeles.
De fapt am vrut să încep altfel, însă nu puteam trece cu vederea, zău așa, peste cel prin care au fost filtrate toate cele ce urmează. De cum am văzut prima dată lucrarea lui Arcimboldo, Bibliotecarul, am dorit să fiu văzut, dacă ar fi fost posibil așa ceva, în adevărata mea înfățișare, așa, înconjurat de cărți, sau pur și simplu ca o carte mereu deschisă, citită de vînt, dacă de oameni ar fi fost prea mult să le-o cer. Dar n-am făcut din asta o obsesie, nu, și așa excentrismul pictorului italian din secolul al șaisprezecelea nu putea fi depășit de modestele mele ieșiri, uneori doar, cînd, impresionat de filmele pe care le vedeam zi de zi, mai ales westernurile, mi-am făcut un pistol cu capse, zău așa, cu mîna mea, o vestă din piele de vițel, cizme cu toc, cu pinteni, pantaloni cu franjuri de piele, cămașă reiată, neagră, și m-am fotografiat, să mă văd cum arăt ca actorii din filmele pe care le urmăream, apoi, altă dată, am spart cîteva geamuri, înfuriind gazda, trebuind să ne mutăm de acolo. Ce mai, zile de coșmar, încît, în vacanța de vară, a trebuit să dau acel costum și pistolul, că altfel nu mergea, la insistențele mătușii Didina, la care tata a aplecat urechea dar și jordia pe spinarea mea, cu inima destul de strînsă în coșul pieptului, că mă vedeam, îmbrăcat astfel, cel puțin ca Giuliano Gemma sau Clint Eastwood, dacă nu chiar ca John Wayne, deci a trebuit să dau acel costum și pistolul lui Gică Brumăraș, un prieten cu care, împreună cu Costel Soiescu, ajuns șofer, mort mai tîrziu la Canal, undeva pe lîngă Năvodari, strivit de propria-i mașină sub care s-a băgat să repare ceva, deci, ce-mi mai trece, zău așa, prin cap, acum, cînd ar trebui să ajung la fondul acestei cărți care se va ocupa de cu totul altceva, prin urmare împreună cu cei amintiți bîntuiam toate grădinile din sat, de la cele de pruni ale duduii Aneta, de sub dealul bunicilor din partea mamei, la cele ale Moșului Hrițcu, în care găseam de la cireșele de mai și cele de iulie, căpșuni, fragi, zarzăre, mere Sîntiliești, pere zemoase și moi, gutui, nuci și struguri, încît tot anul eram ghiftuiți, ce om gospodar, că nici nu vă vine să credeți, căruia îi provocam de fiecare dată necazuri, de parcă nu le-ar fi avut îndeajuns din cauza colectivei care-i luase cele optzeci de hectare de pămînt moștenite din tată-n fiu. Draci, ce mai. Încît, iubind Bibliotecarul lui Arcimboldo, aciuat pe la casa mea, cu soție și doi copii, m-am făcut și eu bibliotecar și, harnic nevoie mare, m-am aruncat asupra cărților, ca ochii mei în lucrarea pictorului, văzută pentru prima dată pe coperta revistei Secolul XX. Cum de altfel, mult mai tîrziu, impresionat am fost cînd am văzut la televizor, zău așa, pe unul dintre reputații noștri critici literari așezat cu cele peste o sută cincizeci de chile ale sale pe un fotoliu de cărți, zicea el, foarte proaste, vorbind tocmai despre unele dintre ele, imaginîndu-mi, firește, că stă imperial, ca un pașă pe perne de mătase, pe impresionantul lui op nu de mult apărut, în care a particularizat în modul lui personal, de altfel vioi, vivace, sentențios, nu justițiar, istoria literaturii din care și el făcea parte. Și mi-am zis, uite dom’le, ce-a ajuns și tabloul lui Arcimboldo, cît de încrezător în tine trebuie să fii să stai pe ceea ce-ți oferă traiul zilnic, adică să mănînci de fapt din fructul altora, uneori bine copt, alteori viermănăs, adică bio, dar, totuși, de aruncat.
De cele mai multe ori stăteam, închis în mine, așa cum stăteau mai toți semenii mei închiși în țara lor, ca într-un lagăr. Dar ce vă spun eu chestiile astea, că le știți destul de bine, poate unii dintre dumneavoastră mult mai bine decît mine. Nu am auzit niciodată de la tata că ar dori să vină americanii. Era mult prea speriat de ceea ce l-au pus să declare cînd i-au dat drumul acasă. Trecînd Prutul, și-a și pus fermoar la gură, iar pufoaica aia răpănoasă, cu care a ajuns acasă, a ascuns-o în pod, cu alte lucruri aduse de la Kiev. Eu, zău așa, ca să scap de angoasa acelor timpuri și locuri, le-aș fi dat foc imediat. El, nu, nici măcar pe americani nu-i dorea, dar nici pe ruși, deși, ca să scape de opresiunile perceptorilor, niște sărăntoci ajunși brigadieri, conducători de obște, ocupînd biroul de primar al bunicului, în care a copilărit, îl vedeam lăudîndu-i, omenindu-i cu vin și mîncare, numai să-i mai lase boii și caii, plugul și grapa, să nu i le ia, pînă ce într-o zi, a tăiat boii și i-a făcut jumări pe care le-a ascuns în chiupuri prin grădină, iar caii, n-a mai avut ce face, i-a dat, că a auzit el, după ce i-a băgat cu mîna lui în grajdurile ceapeului, că și carnea de cal se mănîncă, dacă o mănîncă italienii, oameni ca noi, cu unii a stat în lagăr la ruși, el de ce nu ar fi putut-o mînca, sau noi, mereu cu gurile căscate la bunătățurile pe care el dorea să le avem pe masă. Rămas fără nimic, a dat din mînă a lehamite și s-a dus la pădure, să lucreze acolo, nu la colectivă. Și după ce au fost împușcați Ceaușeștii, au venit și americani. Sau ne-am dus noi la ei. Mare lucru. Nu mai aveau la ce veni. Tata nu mai trăia, să-i salute. Nici cei care i-au așteptat atît de mult să vină. Mama s-a bucurat că l-a văzut pe rege, că nu-l mai văzuse de cînd era copilă și Mihai, june pe atunci, a trecut într-o mașină, pe la Buda, spre Târgnord. I-a făcut din mână și a cîntat, și atunci, ca și acum, „Trăiască Regele“. Nici atunci, nici acum nu a auzit-o. Dar ea era mulțumită că a ajuns și aceste zile. Eu și mai mulțumit, că am ajuns în America. Și de aici începe totul (adică romanul Cartea de la Uppsala, apărută în 2016 la Editura Cartea Românească). (…)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara