Numărul curent: 16

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Un naratolog devenit sociolog de Z. Ornea


Dl Sorin Alexandrescu a fost, în anii şaizeci-optzeci un partizan hotărît al noilor metodologii de investigaţie literară (vezi cartea d-sale despre Faulkner), structuralism, naratologie, semiotică. Astăzi, cînd vremea acestor metodologii a apus definitiv, el notează într-un loc: "Nu-mi pot ascunde tristeţea că proiectul semiotic nu a reuşit, dar nici nu pot pretinde că nu ştiu nimic despre eşecul lui". Şi cu o pagină mai înainte, observă: "Privesc cu un zîmbet tot ce ţine de utopia explicaţiei teoretice universale - semiotica, inclusiv naratologia..." Apoi constată resemnat: "Teoriile vin şi trec, ca şi noi, ca şi dragostele, ca şi evenimentele, "epifania" care (credeam că) ne determină viaţa. Nu rămîne decît fascinaţia textului". Azi, distinsul nostru autor nu mai este decît adeptul postmodernismului, deşi despre acest concept sau curent de opinii, chiar după ce i-ai citit pe Hasan şi Lyotard, ştim puţin ce înseamnă şi ce forme se cuprind în el. Este, negreşit, un act de curaj bărbătesc din partea autorului nostru să recunoască dispariţia metodologiilor în care investise întreaga speranţă şi convingere. Şi-a irosit, astfel, cîteva decenii bune de investigaţie? E probabil. Dificultatea e că unele dintre acestea, recuperate, le include în sumarul ultimului d-sale volum (Privind înapoi, modernitatea). Nu e vorba numai despre studiul despre fantasticul la Eliade, dar, poate, cel puţin parţial, la studiile - ample - despre Junimea şi populism. Mă grăbesc să adaug că aceste din urmă două studii (constituind materia a aproape jumătate din carte), deşi plătesc tribut şi teoremelor semioticianului Greimas, sînt mai mult îndatorate concepţiilor unor sociologi ai culturii ca P. Bourdieu şi K. Mannhein. Şi acestea din urmă (deşi apărute cam prin 1970-1979) rămîn încă şi azi, deplin valabile. Dl. Sorin Alexandrescu socoate că, de fapt, cea mai potrivită cale de a înţelege, în epocă, Junimea e de a o considera ca fiind un grup de presiune culturală şi politică asupra timpului. Ca exeget al junimismului, cred că interpretarea e corectă, reflectînd, bine, situaţia. Sigur, şi ca un cenaclu literar, şi (din 1871-1874) ca grup politic, Junimea a exercitat o astfel de presiune asupra ideologiei şi a culturii (literaturii) epocii. Cei doi factori, cu rol de spiritus rector, au fost T. Maiorescu, pentru spaţiul cultural, estetic şi ideologic, şi P. P. Carp pentru sfera politicului, deşi vestitul discurs "Era nouă" care coagulează politic junimismul e rostit abia în 1881. Celelalte grupuri de funcţiuni ale Junimii, enumerate de dl Alexandrescu, mi se par mai puţin importante. Ideea despre cele trei cercuri interioare ale Junimii (conducători, guvernanţi şi executanţi) e interesantă în sine. Două observaţii ar fi de notat aici. Prima că pe lîngă Maiorescu şi Carp, Th. Rosetti ar fi făcut parte din primul cerc, al conducătorilor. În realitate, Th. Rosetti, chiar dacă în martie 1888 (deci după peste două decenii de la întemeierea Junimii), a fost premierul primului guvern junimist, nu era decît o figură ştearsă, care n-a exercitat, aici, nici un rol conducător. În schimb e de împărtăşit ideea că Eminescu şi Slavici, nefăcînd parte din establishement, oameni fără studii, au făcut parte din cercul executanţilor, cu remarca faptului că Eminescu, la Timpul, a fost un executant disident, interpretînd, cum se spune într-un loc, ideologia junimistă de la dreapta lui P. P. Carp şi intrînd adesea în contradicţie cu ea. E adevărată aprecierea că Maiorescu, în studiile sale de început, a făcut tabula rasa din trecutul nostru cultural, postulînd că începutul României moderne este anul 1866, nu 1848 sau 1859, ceea ce a produs reacţia negativă a lui Xenopol şi Eminescu, neacceptată de cercul conducător. E dreaptă precizarea că faza a doua a discursului politic junimist începe după 1881, cînd Carp devine inspiratorul şi capul mişcării, Maiorescu îl secondează, "iar Eminescu desfăşoară o activitate paralelă, neoficială, întreruptă în 1883 de boala sa". Cum dreaptă este opinia că toţi trei sî Danemarca." Înainte de a merge mai departe, mă simt dator să observ că această a treia cale propusă de Stere s-a demonstrat a fi o utopie păguboasă şi de n-ar fi fost liderii liberali care au deschis calea angrenării ţării pe drumul capitalismului, ar fi fost o efectivă catastrofă, evitată, cred, datorită necesităţii sociologice care ne impunea calea pe care trebuia să evoluăm. De altfel, chiar modelul lui Stere, Danemarca, a sfîrşit prin a deveni o ţară cu o economie nu cooperatistă ci capitalistă. Fireşte asta s-a realizat în România abia după 1918, cînd disparitatea scandaloasă din proprietatea rurală a luat sfîrşit prin reforma agrară. De fapt, adaug, tot populismul ca ideologie (şi dl Sorin Alexandrescu face bine că include aici şi pe Spiru Haret şi conservatorismul democratic al lui Take Ionescu) s-a concentrat în jurul idealului acesta reformator din lumea rurală, înfăptuit în 1918-1921, creînd ceea ce economiştii şi politicienii vremii au numit ţărănizarea agriculturii. Şi trecînd, o clipă, dincolo de populismul antebelic, aş spune că, aici, dreptate a avut nu Stere, ci Ibrăileanu care, la reapariţia, în 1920, a revistei ieşene a recunoscut, loial, dispariţia idealului social poporanist, din care reţinea, pe plan estetic, numai teorema specificului naţional şi dragostea pentru ţăran. Stere, dimpotrivă, a încercat să reanime poporanismul, după război, în doctrina ţărănistă (Mihalache, dr. N. Lupu, chiar Madgearu i-au stat aproape), bine abandonată, în 1926, la fuziune, prin crearea P.N.Ţ. Vagi urme de poporanism (deci de populism) reîntîlnim, în 1934-1936, în doctrina statului ţărănesc, care n-a avut ecou şi nici influenţă. În schimb, N. Iorga reanimă sămănătorismul, (numit neosămănătorism) în interbelic, blamînd calea industrială, cerînd ca românii şi ţara lor să facă numai ceea ce au pomenit din vechime: agricultură. Repet, de n-ar fi fost liberalii şi liberalismul, care au dat curs necesităţii evoluării pe calea capitalist-industrială, populismul antebelic ar fi făcut mult rău. Aşa a rămas numai ca un curent de idei în epocă (diversificat, totuşi, ca mai înainte), necesar a fi luat în seamă pentru reconstituirea atmosferei ideologice interbelice (am făcut-o, mărturisesc, în monografiile mele Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea şi Anii treizeci. Extrema dreaptă românească). Dar revenind la studiul d-lui Sorin Alexandrescu despre populismul românesc, se cuvine să spun că e judicios şi bogat în idei valorizatoare de reală însemnătate. Aş remarca, astfel, buna circumscriere a conceptului de popor la Stere, dreapta asimilare a ţărănimii în sfera claselor mijlocii, rolul asumat de populism în domolirea (ca să nu spun de-a dreptul represiunea) răscoalei ţărăneşti din 1907, buna, eficienta distincţie dintre populism şi ideologia socialiştilor (distingînd util - în sfera acestora din urmă - pe centristul Gherea de radicalul Racovski) şi, în sfîrşit, ideea că la configurarea poporanismului de către Stere modelul rusesc n-a fost narodnicismul ci ideologi liberali ca Struve, Tugan, Baranovski. Şi aceştia, împreună cu Stere, Haret, Take Ionescu, chiar Gherea în Neoiobăgia, "se regăsesc pe aceleaşi poziţii, luptînd în acelaşi timp contra oligarhiei şi a marxismului revoluţionar".
Constat că am acordat poate prea mult spaţiu celor două studii despre junimism şi populism (dar aceste teme m-au preocupat şi încă mă mai preocupă), nedreptăţind, astfel, pe celelalte, cu deosebire cele, importante, despre Eliade şi Cioran. Dar înaintea lor întîlnim un studiu dens despre romanul interbelic şi problema canonului. Autorul se referă la cele două canoane ştiute: cel al înfruntării dintre modernism şi tradiţionalism şi cel propus de dl Nicolae Manolescu în Arca lui Noe (1980-1983), cărora le aduce observaţii şi reproşuri, cînd nu le chiar contestă. Cel dintîi canon, n-are dreptate autorul, reflectă o stare de fapt în interbelic, cînd modernismul (eu am optat pentru conceptul de modernitate) întîmpina rezistenţa încă a tradiţionalismului şi, aici are dreptate dl Alexandrescu, că estetismul coincide cu triumful liberalismului la noi. Observ că, de fapt, canonul propus de dl. Nicolae Manolescu e, totuşi, operaţional, fără ca autorul să-l propună drept model absolut. Dar dl Sorin Alexandrescu înclină spre modelul, asimilat unui canon, al lui Ibrăileanu din Creaţie şi analiză, care i se pare mai unitar şi judicios. Trebuie reţinută de aici observaţia, discutată şi în precedenta carte a autorului nostru, Paradoxul român, că, la noi, în interbelic, militantismul pentru impunerea şi consolidarea modernităţii democratice a fost dus paralel cu acela de distrugere a ei, partidele democratice luînd naştere odată cu cele nedemocratice. Cauza, adaug, trebuie căutată tocmai în adîncirea disputei dintre tradiţionalism şi modernitate, dintre liberalism şi retrograd, dintre democratism şi propensiunea spre totalitarism (de dreapta sau de stînga). Într-un eseu separat, autorul nostru pledează pentru grabnicul sfîrşit al canonului estetic. Fript cu atîtea teorii estetice, de astă dată, cred, dl Sorin Alexandrescu exagerează. Spiritul canonic, în studierea literaturii estetice, nu poate dispărea, chiar dacă postmodernismul (în care mai crede autorul) o cam prescrie. Studiul din 1969 Dialectica fantasticului la M. Eliade, deşi integral îndatorat naratologiei şi semioticii, se demonstrează încă solid şi rezistent. Important e eseul Naraţiunea contra semnificatului, din 1987, din care stărui asupra ideii, care mi se pare dreaptă, că povestirea lui M. Eliade nu poate fi redusă la anumite teme ce ţin de istoria religiilor. Dar şi mai bogat în învăţăminte rodnice, în viitor, este studiul Spre o examinare filosofică a operei lui Mircea Eliade, din 1998. Ca şi opinia, din alt eseu, că nimeni nu ştie dacă Eliade a fost un om religios. Cît priveşte densele eseuri (sau studii) despre Cioran, ele sînt, negreşit, eficiente şi bogate în înţelesuri. E cu totul discutabil că, în opera sa, "istorie" şi "utopie" nu sînt defel concepte politice, ci numai figuri semantice ale unei drame personale. Fireşte că personale, dar nu se poate ignora faptul că, dintre toţi congenerii, Cioran a scris cel mai mult timp (opt ani, 1937-1941) în spiritul ideologiei legionare. După cum nu împărtăşesc aprecierea că, la noi, în interbelic, ar fi existat alături de modernismul estetic, cel etic, reprezentat de Eliade şi Cioran, pentru că, amîndoi, au refuzat cadrul prea strîmt al liberalismului în societate şi al modernismului în artă. De fapt, Eliade a fost un perfect modernist în artă, iar cît priveşte refuzul liberalismului aceasta s-a datorat exclusiv opţiunilor prototalitare de extremă dreaptă (Cioran în 1933, Eliade în 1936).
Mărturisesc că îmi pare rău că nu am suficient spaţiu pentru a continua comentariul pe marginea substanţialei cărţi a d-lui Sorin Alexandrescu.


Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea. Traduceri de Mirela Adăscăliţei, Şerban Anghelescu, Mara Chiriţescu şi Ramona Jugurean. Editura Univers, 1999.